NĂLUCĂ, PRINTRE
ARMONII
Doar
pulsul inimii de-ar desluși, strigarea ta estivă,
Din
focul de lumini și umbre, al nopților de veghe și târzii.
Sau, poate nebunia clipei, când mintea
mea este captivă
Și inima, înaripată, se prinde-n zbor,
nălucă printre armonii!
Armonii,
ce renasc din mute dorinți; nerostite vreodată
Și
doar pulsului îi revine cutezanța de a răzbate la tine;
Cu
pas șovăitor și tril voios, pe o undă dictată de soartă
colind,
oscilând între cuvântul rostit și tăcerea din mine!
Iubire,
din colțul meu de Univers, vrăjită, și electrizând,
Încerc
la rândul meu să deslușesc un flux ce m-a-nrobit;
De
unde-mi vii? Cine îți sunt?–mă-ntreb, idei cronicizând
Căci
prea te simt, fără să mă atingi, fără să-mi fi vorbit.
Să-mi
fi vorbit, măcar în vise, când straiul alb, te-a năucit!
Să-mi
fi adulmecat privirea, în care, poate, te-ai fi regăsit!
Să
poți trăi clipa măiastră, și s-o transformi în talisman!
Însingurat,
și-atât de trist, vei risipi întreaga armonie-n van.
Ca
o nălucă, în miez de noapte, când pleopele te vor trăda,
Voi
îngâna descânt de dor și te voi alinta cu speranțele mele;
Și
vei visa, și vei simți, și vei dori, adulmecând Colinda,
Să
sfâșii în bucăți tăcerea și să purcezi, chiar dincolo de stele.
 |
“Între
Cer și Pământ”, Pictură în
ulei, Theia Presadă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu