o mie de cuvinte
purta întotdeauna
același tricou gri,
avea două tricouri gri
cu imprimeuri diferite,
jeanși scurți albaștri,
șosete gri și adidași albi
cand era întrebat ceva
raspundea scurt,
în două, trei cuvinte-
restul le punea deoparte,
nu știi când o să ai nevoie
de ele -
își spunea el in gând
îl vedeai zi de zi,
îmbrăcat în tricoul lui gri
și jeanși scurți albaștri
salutând scurt sau
doar dând aprobator din cap.
când îl întrebai ceva
îți raspundea scurt,
da sau nu,
alb sau negru,
îmbrăcat întotdeauna
în tricoul său gri,
avea
doua tricouri gri
cu imprimeuri diferite.
restul cuvintelor
le punea deoparte,
nu știi cand o să ai nevoie de ele -
își spunea dând aprobator
din cap
l-am întâlnit într-o zi
îmbrăcat in tricoul său gri
fără imprimeuri,
jeanșii scurți albaștri
șosete și adidași albi.
m-a salutat scurt
dand aprobator din cap
restul cuvintelor
le-a scris pe-o hârtie,
din hartie a făcut un avion
și le-a răspândit in lume
nu știi cine o să aibă
nevoie de ele
mi-a spus,
îmbrăcat in tricoul său albastru.
azi, eu
azi sunt mut
am voie să fiu
mut
de uimire
sau nu
dacă
îmi veți
tăia mâinile
voi scuipa pe
voi
cuvintele
și voi fi mut
până în vârful
degetelor boante
soarele
răsărea
la răsărit
și asfințea
la asfințit
la amiază
stătea cocoțat
deasupra streașini
holbându-se la pisicile
tolănite cu burta
la soare
să
nu strivești apusul –
cu pata de întuneric
a nopții
aripi înalte
îmi
pun aripi de fluture
și plec
zburând
să însoțesc apusul
printre ierburi înalte
de
secera lunii
îmi voi agăța
în taină
gândurile
Lumea, așa cum
o știam eu,
nu mai este
Se contopeau
vocile
țăranilor cu nechezatul
cailor, uruitul roților carelor
și nori de colb
portocaliu
în asfințit
copil alergând
pe ulițe .
Lumea asta
a luat-o mult înainte
Și nu pot s-o ajung.
Sau mi-e teamă?
Copii alergând
pe ulițe
cu degetele parcă lipite
de ecranele telefoanelor.
16 septembrie
2017, București
Privindu-i
cum stau
cuminți,
cu inimile cât
doi purici
gata să sară,
pe banca din
fața casei
privind
înspre capătul străzii
de acolo
răsare Soarele,
ca o poartă lăsată deschisă
poate vin
copii
și noi nu-i auzim
măi omule!
bate vântul
și duce vorbele departe
de urechile noastre
Privindu-i
dinspre capătul străzii
prin poarta lăsată deschisă
cum stau cuminți
așteptând
cu inimile
cât doi purici
gata să sară.
ajuns
acasă
adorm
în cochilia
unei scoici
ascultând marea
de ploaie
mă strecor
sărind
peste cerul
oglindit
în balta
din fața
stației
de autobuz
din el coborând
chicotind
liceene sprințare
Me and facebook
What is in
your mind?
A new question from facebook.
Birds of steel
that cut the sky.
Yeah, these birds are catching my mind.
Supus
ispitei
Nu vreau să pierd nimic din aceste senzații.
Supus ispitei, tentației imediatului...
Acum, eu...
Bară la bară, la volanul mașinii mele,
o Dacia Lodgy, an de fabricație 2012.
Ascult Rock FM.
Privesc apusul.
în retrovizoare Soarele coboară încet după
Casa Poporului.
Fac o poză cu telefonul și o urc pe instagram.
#apusulsoarelui, ceva despre oraș...
Să știe lumea că eu trăiesc apusul.
Trăiesc?
Sunt aici, atent la trafic sau supus tentației
imediatului
încerc să exist acolo,
visându-mi viața?
cântec
târziu
prin fereastra întredeschisă
luna rezemată de tocul ușii
roțile marfarelor sparg
liniștea nopții într-un cântec târziu
șeful de gară trage adânc din țigară
pe miriște sperietoarea
sprijină pe umeri oiștea carului
sprijinit
de tâmpla cerului
azi
o să bag poezia
în carantină
azi nu citim nu scriem poezie
e contagioasă ca gripa
și nu îmi produce emoții
doar milă
mă scutur de cuvinte
ca plopii toamna de frunze
am rămas gol
sprijinit de tâmpla cerului
de undeva dinspre răsărit
soarele îmi zâmbește știrb
ea șterge cu mopul urmele dimineții
rezemată de tocul ușii
umbra plopului deșirată
bobi de
lumină
copil al străzii
scuip coji de semințe
în poala lumii
unde va încolți
răsăritul?
nocturnă
cum trenul taie
întunericul nopții
două trupuri înlănțuite
în vagonul cușetă
zborul rotund al timpului
în câte gări pustii ne vom opri?
mărunțiș
nu-mi cereți
n-am
să vă dau
restul
nu am cuvintele
la mine
în buzunare
suflă vântul
a tăcere
am plecat sorbind
pe furiș
o gură de cafea
pe fundul ceștii
au rămas
cuvintele
ghicind
viitorul
nu-mi cereți
n-am azi
să vă dau restul
so far
away
în ajun
iarna desenase flori
pe fereastra dinspre
răsărit,
soarele zâmbea știrb
„so far away for me”
se aude în surdină
la radio
„so far away for me”
și o chitară acustică…
tu îmi citeai poeziile
îmi citeai poeziile
direct pe trupul tău
cuvintele mele
creșteau
creșteau
din vârful degetelor
pe trupul tău
fără punct și virgulă
la radio
o chitară acustică…
„I get so tired when I have to explain
When you’re so far away from me”
se aude în surdină
fără punct și virgulă
how far away?
te întrebi tu
dincolo de fereastră
brusc
deasupra miriștii
umbra plopului
deșirată
autoportet
născut pe 27 Aprilie,
nu contează anul
Poetul nu are vârstă
niciodată nu-i va fi trecut
timpul,
era o duminică ploioasă
de primăvară
Eternitate
Iarna așterne între noi amintiri.
sunrise
dimineața
pe nemâncate
se ia o pastilă
fac gargară cu
2 lingurițe de
bicarbonat de sodiu
și
juma’ de pahar cu apă
călduță
afară
oameni și
câini
unii liberi
alții în lesă
traversând parcul
dimineața
pe nemâncate
peisaj dezolant urban
din cer nu îți pică
nimic
nici măcar o rază de
soare sau
două picături de
ploaie
doi porumbei trăgând
un nor
peste apus
zborul întortocheat
al unei frunze
și un chiștoc de
tigară
nestins
doi pași mai încolo
un coș de gunoi
zadarnic speranțele
noastre
nu ne vom schimba
niciodată
nimeni nu stânge
rahatul
trăgându-și animalul
de lesă
care e omul
și care câinele
în povestea asta?
privește nedumerit
bâtrânul
sprijinit în toiag
Acasă
În fața bisericii
Dumnezeu
vindea flori
1 leu firul
Dă-mi 5 lei
și
ia-le pe toate
Să plec și eu
Acasă
Se făcuse
seară
În fața bisericii
Dumnezeu vindea.
flori
Le-am cumpărat pe
toate
și am plecat
cu Dumnezeu
Acasă
amurg
soarele
traversând zebra
lumina roșie
a semaforului
toate mașinile
aliniate
tăcute
casca lăsată pe
spate
a polițistului
și fordul galben
înmatriculat în
Bulgaria
peste oraș
noaptea
înghițind soarele
Egal cu tine!
Egali suntem doar în
fața lui Dumnezeu.
În fața lumii
unul sau unii
sunt piedestalul pe
care altul
sau alții
își ridică statuie!
cast away
în jurul tău se
crăpase
de ziuă
noaptea spartă -n
bucăți neregulate
pe caldarâm
gunoierii
măturând strada
te întrebi
de unde atâta lumină
pe zâmbetul unui mut?
zbor
deasupra orașului
nici o pasăre
nu-mi tulbură
albastrul
selfie
selfie cu marea
îmi pun pielea
la saramură
Amurg de septembrie
Câte o frunză atinge
pământul,
Valuri se sparg în
tăcere de țărm.
O frunză îmi mângâie
părul...
O ating, o sărut, o
privesc
Gesturi pe care nu
le pot înțelege.
Noaptea acaparează
orașul,
Pietre gemând la
atingerea mării
Câțiva nori nuanțați
ușor violet...
E septembrie...e
amurg...e târziu.
1996
#amurg
ne desparte doar o
noapte
îmi spuse soarele
învelindu-se cu
marea
las cuvintele la dospit
cum acul
patefonului
pe luciul discului
yellow submarine
yellow submarine
vântul împinge
razele soarelui
prin fereastra deschisă
după-amiază de câine
scoțându-și omul
cu lesa pe insulă
îi lăsăm liberi
să alerge
socializând
încoace și-ncolo
în timp ce noi,
câinii,
tragem o pipă
la terasa de
vis-a-vis
între un fum
și o lătrătură
de bere
stăm la taclale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu