NICOLAE NISTOR -ROMÂNIA - GRUPAJ DE POEZII

CUBUL RUBIK  

am schimbat oglinzile din mine

eram prea tânăr să cred

că imaginea se topește în afară 

făcând scălâmbăieli copilărești

mai am multe de făcut între ușile

care mă prind din zbor ca un future

 capcane care au chei identice

chiar dacă una este fără ieșire

lasă-mă pușcăriaș între doi gardieni

nu știu care este corupt sau care minte

o singură întrebare pentru libertate să pun

negativă sau pozitivă 

atunci scap de gardianul șef 

care poate întoarce timpul 

ocupat să topească ceasurile

de colecționar plictisit

iar eu aștept în cubul Rubik să ghicesc

cum să trec prin oglindă 

și să rămân tânăr

nu mai trageți de mine

nu iau nimic după mine

când perfuziile din tendonul stâng

descarcă tot ce este în minte

spitalul de nebuni se dezminte

stau legați toți cu fire din papiote

și fiecare se învârtește să zboare

eu deschid aripile și plutesc în disperare

să nu cad în țesuturile colorate carnivore

papiote nebune ce vor să mă devore

DIALOGURI ÎNTRE ADAM ȘI EVA

Eu nu eram femeia ta când au apărut copacii,

atunci nu era nimic… Eram noi,

ne ciondăneam cine să plângă mai mult,

nici nu știu de ce eu să procreez.

Am auzit în somn ce am de făcut,

apoi tu mă priveai buimac, nu știam de ce,

când am văzut apa am privit în oglinda ei,

eram altfel, nu-mi dau seama cum

foamea vine odată cu dragostea –

un măr căzut din copac,

apoi am început să trăim legați de două fire,

unul alb și altul roșu,

apoi tu l-ai împletit pentru mine,

mi l-ai așezat pe burtă și am născut.

El semăna cu primăvara noastră

când furam mere…

Nu mai știu cine pe cine a ademenit,

poate de vină erau smochinele de atunci.

Noi am înflorit lumea!

EȘTI STRIGĂTUL DIN MINE

 

Ochii nu sunt suficienți să te atingă,

nici mâinile nu văd întunericul.

Cum să privesc prin pahare false

deformata noapte din tine?

O știre televizată despre un destin

alergat de spaime

care traversează strada pe zebră,

un fel de spațiu închis într-o colivie urbană,

lumi desenate pe asfalt cu mâinile negre,

albul care enervează haosul mental

și tu, tu care mergi oarbă pe străzi

cerând o țigară și un coniac vechi.

Privesc un spectacol cu tine din altă lume

pe acest caldarâm fără nume…

Pileala are ochii stinși prea departe 

să te pot opri din alergarea ta fără noapte,

geamurile rulează un film cu tine

numai eu te văd ca un strigăt din mine.

CĂLĂTORUL ÎNDRĂGOSTIT 

Poate o să plângi când voi sosi din lumi uitate 

Unde ascuns am fost o vreme în târgul din cetate, 

Cu fete răcorindu-şi nurii în ploi răzleţe. 

Poate ai să râzi, dar nu mai sunt cel uitat de tristeţe, 

Port costume scumpe obosite prin teatre, şi am alte păreri

Despre ascunsa carte în care parcă ai zăbovit doar ieri. 

Poate ai să rămai uimită ce timpul face din visele plecate

Şi cum au devenit scrum istoriile tăinuite în păcate. 

Poveştile iubitelor devin basme şi ne duc spre hău. 

Îmi este dor de odaia cu miros de cărţi, de trupul tău, 

De floare crudă şi zilele continuu fără de sfârşit, 

O, femeie, dulce ispită, cât te-am iubit! 

Nu te-am uitat şi umbra ta-n mine se mai ascunde, 

O, femeie, unde-mi sunt anii rătăciţi, unde?

CALEAȘCA DIN NOAPTE

Este prea frig în astă toamnă, prea plâng cuvintele în cer

care te caută pe tine în pâlpâiri de stele care pier…

Orașul acesta ce nu doarme de multă ploaie care doare,

luminile ce duc însingurarea să lase urme pe trotuare

și cum tac miei ascunși în locuri sfinte, în crucile de la hotar

și ce mai strigă disperarea în vocea falsă de samsar…

Se aude zgomot de caleașcă ascunsă în vremurile trecute,

privesc pe stradă, nu te văd, doar umbre triste și trecute…

Văd casnicele ce se plâng de trecuta viață irosită,

tu ești departe și nu văd de prea mult cer trecut prin sită.

Ce pot să am în acest burg decât o amintire îngropată

cum ochii tăi ce se ascund în ademeniri de altă fată

și trupul tău ascuns în piatră nemișcătoare și tăcută

mă cheamă să cad în păcat în astă lume netrecută.

Trec suflete pe lângă mine cu flori mirositoare spre mormânt

și trupul meu încet mă doare, mă pipăi și parcă numai sunt…

Este prea frig în astă toamnă, până și pietrele șoptesc

despre caleașca părăsită trasă de caii albaștri

ce au coborât din cer, pe pământ!