CERUL
1
Acoperișul casei împrumuta cate puțin din
culorile copacilor din fața curții.
În
stânga potecii, ce șerpuia către poartă, o grămadă de porumb strălucea in
soare.
Porumbarul
era gol. Își aștepta chiriașii pentru încă o iarnă. Sub el erau boabe din
recolta de anul trecut, unele roase de șoareci, altele încolțite.
În
lumina apusului, trandafirii înfloriți parcă păstrau ceva din căldura verii abia trecute. Doar unul, scuturat de
vânt, îmi spunea că e toamnă.
2
Cerul se întindea până departe, aproape de
Ivănești unde se unea cu câmpia.
La
munte cerul se termină brusc. Începe aici lângă coama asta și apoi dispare,
dincolo de creste. La mare, privind în zare spre linia orizontului. Nu știi
unde se termină marea și unde începe cerul.
La câmpie cerul e cer și pământul pământ. Cerul începe
acolo, de la calea ferată și se termină în lanul de grâu. Ce poate fi mai
frumos decât cerul albastru, pictat uneori cu nori pufoși albi, un cer care
plonjează in holdele aurite ale câmpiei?
3
Așezat
pe malul apei. Privind cerul, apusul, cu ochii inimii. Lumini și umbre sparte
într-o sarabandă a culorilor.
Cerul
destrămat în lac. Parcă împrumutând ceva din agonia copacilor desfrunziți de
toamnă.
4
Ținea cerul prizonier într-un patrulater.
Geamul de la bucătărie dădea in spatele blocului. Jos era o curte interioară de
vreo 24 mp. Așa era construit blocul .Avea patru scări, așezate intr-un pătrat,
iar geamurile de la bucătărie și baie dădeau in curtea interioară.
Locuia
la etajul patru din zece. Deschidea deseori geamul de la bucătărie, își
aprindea o țigară. Și privea bucata lui de cer.
5
Încercam
să ghicesc dalele de beton ale peronului. Pe margini erau smocuri de iarbă
acoperite de brumă. Prin ceață abia se contura gara. Siluete alergau încoace
și-ncolo.
Unii
după bilete, alții după țigări și covrigi.
Mă
simțeam ca un pasager clandestin printre navetiștii de la șapte dimineața. Am
urcat
în
tren, oprindu-mă pe culoar. Mi-am aprins o țigară, desenând pe fereastra
aburită a trenului.
Cerul
de toamnă se ghicea prin ceață.
6
Coroanele copacilor atingeau pământul cu vârfurile.
Rădăcinile lor erau bine înfipte în cer, trăgându-și seva din nori. Frunzele
cădeau de jos in sus, făcând covor in jurul soarelui.
Le
dădea incet la o parte făcându-și drum cu vâslele către ponton. Încet, cerul se
destrăma in noapte .
7
Șiruri
de plopi sprijineau cerul de o parte și de alta a drumului. Zburând printre ei,
un cârd de cocori parcă atingea secera lunii. Agățată de umerii sperietoarei…
Ici
colo glugi de coceni așteptând să fie încărcate-n căruțe.
Șoseaua
însoțește calea ferată vreme de vreo doi kilometri apoi se termină brusc.
Căruțe străbat câmpia. Li se amestecă oamenilor cuvintele cu țipătul cocorilor.
8
Pe drumul care pleacă dinspre islaz, vaci
în cirezi merg înspre acasă. Intră în sat însoțind soarele. Fac poze cerului cu
telefonul. Pun pe instagram apusul.
Printre
uluci, doi trandafiri îmi zâmbesc
înfloriți. Câțiva se scutură de toamnă.
În
spatele gardului, umbra dezgolită a nucului. Umbra mea alungindu-se…
9
Plouă discret, printre frunze casele își schimbă
înfățișarea. Cerul de plumb apasă deasupra orașului. Ploaia spală trotuarele de
mucegaiul toamnei.
10
Fumează, la o cafea
cu doamna. E o lumină albă, prea albă.
Lumina neoanelor. Se privesc în ochi, moartea și doctorul. Mai bea o gură de
cafea, trage un fum și...Nebun la C4. O fi numărul camerei, al salonului? Soarele luminează slab turla
bisericii...
Privește tăcut ecranul telefonului, îl închide și pleacă.
Îi spuse asistentei că lipsește o oră.
11
Luna crește din mare lovindu-se de
catarge. Umbra cazinoului, legănată, se alungește-n talazuri. Pe faleză,
țipătul unui pescăruș, însoțit de sunetul strident al unui acordeon, sparge
monotonia unei toamne târzii.
Băncile goale, aleile răvășite de frunze.
Degetele acordeonistului legănându-se.
12
Doar l-am observat, nu am avut timp
să-l admir sau, nu mai știu, să mă las furat de admirație. Dar l-am reținut.
Soarele puternic de septembrie și petele albe care brăzdau cerul, combinația de
culori. Îmi amintesc zilele de vacanță, când ieșeam să fumez o țigară și uitam
de timp, privind siluetele vapoarelor aflate în larg. Îmi plăcea să le privesc
mai ales noaptea. Îmi creau impresia unui oraș plutitor.
13
Totul e descompus. Ce puteam privi
la lumina zilei încercam să bănuiesc noaptea, pipăind întunericul.
14
Contopit cu amurgul. Să nu-l
strivești, cu pata de întuneric a nopții.
15
Mă privesc în oglindă. Închid ochii.
De
ce se privesc oamenii în oglindă dacă nu își pot vedea sufletul?
16
În fiecare cameră există câte o
oglindă, pentru pacienți – să poată vorbi cu ei înșiși.
Eu
obișnuiesc să vorbesc cu Dumnezeu. Îmi vorbește întotdeauna noaptea.
Poate vă întrebați de ce îmi
vorbește Dumnezeu noaptea. Dumnezeu mi-ar vorbi ziua, dar se teme că poate fi
văzut de oameni și aceștia ar arunca cu pietre în El. Bine, ați putea spune,
dar de ce nu le vorbește și lor din întuneric? Din dragoste. Oamenii ar arunca
oricum cu pietre și, întuneric fiind, s-ar omorâ între ei.
17
Dumnezeu e ținut prizonier în oglindă.
18
Când există telefonul, internetul...
social media, poate fi scrisoarea de prisos când e nevoie de comunicare? Atunci
când depărtările, și nu numai, ne despart?
Îmi
lipsesc zilele când scriam scrisori, timpul în care noi, oamenii, purtam
discuții atît de provocatoare prin conținutul și diversitatea lor.
Îmi place, ador, haha, uau!,
tristețe, furie. Emoticoane. Suntem doar emoticoane și pixeli.
19
“Pe buzele ei calde mi se naște sufletul” Lucian Blaga
20
Dimineața
îmi beau cafeaua pe buzele tale cu gust de vară.
21
Soarele
zâmbea știrb prin bolta de viță de vie din fața casei. Umbra salcâmului parcă
plutea, proptindu-se de tocul ușii. Fereastra era deschisă, lăsând aerul rece al
dimineții de toamnă să-mi invadeze nările.
22
Nu sunt al Bucureștiului.
Sunt al câmpiei, al Bărăganului.
Și mă ard tălpile, de dorul câmpiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu