CONVERSAȚII TĂCUTE
Hai hui pe Facebook. Nu ne spunem nimic. Așezați față
în față, în metrou, cu degetele parcă lipite de ecranele telefoanelor. Mintea
îmi fuge către week-end. Plimbare pe străzi, o vizită la Humanitas să îmi mai
cumpar niște cărți, apoi la o cafea. E singura librărie care îmi creează o
stare de citit dacă pot spune așa. E mai intimă. Și aproape de casă.
În fața mea doi tineri care își trimit emoticoane pe
messenger. El o curtează. Fata schițează un zâmbet în colțul gurii și se
aprinde la față. Apoi el își scoate căștile din urechi și i le întinde fetei. O cucerește. Mai în
stânga, un tip între două vârste omoară monștrii. Parcă telefonul este o
extensie a mâinii, am impresia că degetele îi ies cumva din touch-screen și
cresc spre umăr ca un harpon.
O voce metalizată anunță
că metroul merge către Gara de Nord. Mă pregătesc să cobor nu înainte de a mai
arunca o privire asupra pasagerilor, majoritatea pierduți cu privirea în
dispozitivele care le sunt lipite de mâini.
Metroul oprește în stație la Izvor și cobor. Vreau să
traversez parcul pentru a respira puțin. Oamenii din jurul meu îmi par niște
roboți ghidați de o mână nevăzută.
***
În parc iarba crește sălbatic. Oameni și câini, unii
liberi, alții în lesă, traversând parcul sau jucându-se. Lângă toneta cu
înghețată și sucuri un puști blond trage câteva cadre cu telefonul. Casa
Poporului înălțându-se ca un monstru, mașinile, oamenii…
Lătratul unui câine trezește un pițigoi.
Aerul rece al dimineții îmi umple plămânii ca o
binecuvântare. Inspir adânc și sper să mă țină toată ziua. La meteo au anunțat
o zi călduroasă. Traversez fără grabă spre stația de autobuz. Câteodată e bine
să renunți la mașină și să iei pulsul străzii. Oameni grăbiți care își poartă
cu ei lumile.
***
La țară. În grădina mamei e o bucurie a culorilor. Și
mirosul de pământ proaspăt plouat.
***
Scrisul mă vindecă de mine însumi, îmi dă altă aură.
Citesc haotic, Bănulescu, Kadare, Yasunary Kawabata și
alții. Încep cărți și le termin târziu. Mi se amestecă cuvintele. Culturi
diferite, aceleași sentimente de singurătate.
Omul și sinele.
***
Iarba crește sălbatic. Printre păpădii îmi port în
tăcere gândurile. Roua dimineții îmi sărută tălpile goale.
2
Iată-mă după mai bine de o lună încercând să mă golesc
de mine. De mine și de această lume. V-ați putea întreba dacă există alta.
Lumea o construim noi prin gesturi mărunte.
Mă pierd printre oameni și mă încarc cu inutil.
Sunt oameni care cauta spații pentru a le umple cu ei,
unde sa-și consume energiile, să se golească de ei. Am cunoscut astfel de
oameni și încerc să stau cât mai departe de ei. Nu îmi place să mă consum în
acest mod, să mă las invadat de energiile altora.Eu nu sunt un spațiu unde alți
să vină și sa-și verse nu-ul.
***
În biserică, așezat lângă Dumnezeu. În palme ține o carte
răsfoind în liniște filele. Rostește în gând o rugăciune. Mă privește blând
și-mi zâmbește.
„Ce te apasă fiule? Ce te apasă?”
„Păcatele lumii Doamne,păcatele lumii mă apasă pe
umeri. Și nu am timp să-mi hrănesc sufletul. ”
„Să-i dăm răgaz timpului fiule, să-i dam răgaz.”
Soarele se lăsa la apus luminând cald iarba din
grădina bisericii.
3
Fragment de cer. Cât o intersecție. Albastru intens,
asemeni asfaltului sub arșița soarelui. Frige ziua asta de vară toridă. Nici un
nor pe cer.
***
"Îl caut pe Dumnezeu", i-am spus preotului.
"E în grădină, se joacă de-a v-aţi ascunselea
printre copaci", a răspuns preotul.
Soarele se lăsa la apus poleind turla bisericii.
***
Iată-mă
aici, printre voi, ca un pasager clandestin printre navetiștii de la cinci
dimineața. Troleibuzul e gol dar eu stau agățat de scară.
“Nu,
nu cobor la prima. Eu merg pân-la capăt”, îmi spuse duduia din spatele meu, cu
o sacoșă de rafie în mâna dreaptă. Cu stânga se ținea de bară.
Troleibuzul e gol dar
eu stau agățat cu mâna de bară.
„Eu merg pân-la capăt”,
îmi spuse duduia ținându-mă de mână.
4
Mai obosim și noi,
tot sperând. Și ne întoarcem în copilărie, să ne încărcăm cu inocență. Doar așa
mai putem supraviețui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu