ANGELA BURTEA - ROMÂNIA - Iubirea de semeni

Iubirea de semeni

Sunetul strident al soneriei sparse liniştea clasei. Anunţa sfârşitul orelor. Ca la un semnal, elevii au început să-şi strângă lucrurile.

Învăţătorul îşi făcu loc printre ei, îndreptându-se spre dulapul din spatele clasei. Acolo aşeza lucrările elevilor şi tot acolo îşi lăsa în fiecare dimineaţă pălăria şi pardesiul. Se strecura uşor, mângâindu-i pe creştetul capului, şi le zâmbea cu drag.

În mersul său, două fetiţe, Ioana şi Denisa, îi atraseră atenţia. Şuşoteau discret, făcându-şi semne. Aşteptau ca ceilalţi să plece cât mai repede. Complotau ceva! Învăţătorul zăbovi în faţa dulapului, căutând ceva într-un dosar. Încerca să desluşească cumva şi secretul celor două.. Le privi cu coada ochiului şi le văzu cum împart în linişte cutiile cu lapte şi cornurile rămase.

Preocupate, fetele aproape uitaseră că, de undeva, dintr-un colţ al sălii, domnul le putea observa.

- Bună ziua, domnu’ învăţător! spuseră ele într-un glas, la plecare.

- Bună ziua, fetelor! răspunse el pe tonu-i blajin, apoi se îndreptă spre uşă, urmărindu-le cu privirea. Mergeau grăbite pe hol, privind din când în când spre pungile de plastic în care se găseau proviziile. Copii! îşi spuse în sinea lui şi zâmbi. Şi totuşi, nu e prima dată când se întâmplă acest lucru! Mâine, musai trebuie să  descopăr misterul!

După un sfert de oră, domnu’ ieşi pe poarta şcolii. La prima intersecţie,  recunoscu sacoşa de plastic a Ioanei, laptele vărsat, iar cornurile făcute praf. Stătu puţin, privi în jur şi de după o clădire părăsită, i se păru că-l zăreşte pe Mihai, băiatul care îi dădea de furcă cel mai des. Intui cu uşurinţă ce se petrecuse.

A doua zi, învăţătorul sosi la şcoală mult mai devreme. Uşor îngândurat, privea discret spre fiecare elev care intra în sala de clasă.

- Domnu’ nu zâmbeşte! şopti  Ioana, în timp ce-şi mângâia obrazul vânăt.

- Sigur e supărat! răspunde Denisa. Te doare? continuă fetiţa, privind către prietena ei.

Ioana nu răspunse.

- Bună dimineaţa, Mihai! se auzi glasul dojenitor al învăţătorului. Cam târziu!

- Bună dimineaţa! răspunse băiatul. Am aşteptat să mulgă tata vaca!

Clasa izbucni în râs. Doar Ioana şi Denisa lăsară capetele în jos, iar mâinile lor împreunate şi feţele roşii ca bujorii trădau suferinţa lor.

- Lapte ai şi la şcoală, Mihai! spuse învăţătorul.

- O fi, dar ăsta e pentru săraci! Noi avem vacile noastre, nu beau eu aşa ceva!

Băiatul se aşeză în bancă, sfidând întreaga clasă. Învăţătorul privi cu băgare de seamă mişcările elevului, apoi se îndreptă spre Ioana.

- Obrazul tău este vânăt, Ioana! Povesteşte-ne! Cine ţi-a produs această suferinţă?

Fetiţa plecă ruşinată capul, iar ochii i se încărcară de lacrimi. Din bancă, vocea şoptită a Denisei se auzea continuu: Vorbeşte, Ioana, vorbeşte! Nu trebuie să mai taci! Curaj, Ioana!

În sala de clasă se aşternu liniştea. Până şi Mihai părea curios să afle ce i s-a întâmplat colegei lui. 

- Ştiţi că tata s-a prăpădit cu două luni în urmă, prinse copila a spune. De-atunci...

            - De-atunci? repetă învăţătorul. Te ascultăm, Ioana! Aici suntem în familie, familia clasei. Cu toţii suntem alături de tine!

            - De-atunci în casa noastră nu mai este pace. Bunica a căzut la pat. Moartea tatălui a răpus-o. Mama e tot mai tristă, iar fratele meu plânge aproape continuu. Şi e atât de mic, bietul de el!

            - Adevărat, e o situaţie specială! Dar lovitura aceea de la obraz, cine ţi-a produs-o? insistă învăţătorul.

            - M-am lovit în timp ce dădeam fân la animale, rosti ea.

            - Nu-i adevărat, domnu’! sări ca arsă Denisa. Cu două săptămâni în urmă, a murit şi Joiţica, şi-n afară de câteva păsări, altceva... nu mai are!

            - Cine? întrebă dascălul nedumerit.

            - Joiţica, văcuţa ei. De-atunci e tare greu, iar fratele ei are nevoie de lapte. E  mic şi bolnăvior, sărmanul! Eu am încercat s-o ajut, dar...

            Ioana începu să plângă în hohote!

- Înţeleg, înţeleg! spuse învăţătorul cu voce stinsă. Presimţirile mele s-au adeverit, din păcate.

Ce linişte apăsătoare! Nimeni nu mai îndrăznea să spună ceva. Doar Denisa părea mulţumită într-un fel.

- Gheaţa s-a spart, domnu’ învăţător. Adevărul trebuie să iasă la suprafaţă! adăugă ea. Colega noastră nu trebuie să mai suporte atâta umilinţă.

- Adevărat! Adevărat! Poate este vreunul dintre colegii voştri care are ceva de spus în acest caz! spuse domnu’ pe un ton autoritar. Să aibă curaj! Să nu se mai ascundă în spatele îndestulării lui!

            Nu trecu mult timp şi Mihai se ridică din bancă. Cu capul plecat, bolborosi ceva. Nimeni nu înţelese un cuvânt măcar. Colegii îndreptară capetele spre el, nedumeriţi. Învăţătorul îl invită în faţa clasei.

- Rosteşte cu voce tare, dragul meu! A recunoaşte faptele, eşti pe jumătate iertat!

 - Am greşit! Am greşit! rosti Mihai printre lacrimi. Îmi pare rău! N-am ştiut că Ioana este atât de necăjită. Recunosc, eu am lovit-o ieri în timp ce-şi apăra punga cu laptele de la şcoală. Eu i-am fărâmat cutiile şi cornurile.

            - Ruşine pentru fapta ta, Mihai! rosti învăţătorul supărat. Azi ţi-ai deschis inima, iar un fir de iubire a pătruns în ea. Va trece mult timp până când Ioana va uita acest incident, şi, din câte ştiu, nu e primul. De comportamentul tău va depinde totul. Ia aminte la ajutorul Denisei. Prietenia e floare rară!

            - Vă rog să mă iertaţi, domnule! spuse băiatul, apoi se îndreptă spăşit spre locul său, dar nu înainte de-a trece pe la banca Ioanei pentru a-şi cere iertare şi de la ea.

Şi pentru ca faptele lui să fie grăitoare, în fiecare seară, se înfăţişa la poarta colegei lui, oferindu-i, spre ajutor, câte-un bidon cu lapte proaspăt de la vacile lui. Din ziua aceea, Mihai a îmbrăcat haina omului bun, înţelegând faţa minunată a iubirii de semeni.

Angela Burtea