PUIU RĂDUCAN - ROMÂNIA - IATĂ!

Iată!

Iată cum se răstește poetul la mine! Am trecut prin viață precum nimicul. Mă urmăriți ușor cu pălăria sub braț și… ascultați cum mă leagănă dricul. Doi pași nainte, popa cu o prescură, ce dorea mai de mult să îmi cânte, vorbește cu Domnul, zici că mă-njură, în față, steagul fricos, cât un munte. Merg la locul duios cu multă verdeață, unde nu-i supărare… și nici suspin, promite prin cântec popa din față, mă ridic atunci, este solemn, mă-nchin! Perdeaua durerii Privesc carnea cum se dă jos de pe nume. Și ochii și inima și oasele coboară. Mă părăsesc și degetele cu care fac crucea, Of!... Fac asta… pentru întâia oară… Voi nu fugiți de mine în pustia neagră! Are să vă mănânce de teamă și frică! Nu plângeți, am fost… cel ce-a fost, Apa care din cer coboară, sus se ridică. Mă voi păstra mereu, mereu, printre voi. Din timp voi coborâ să vă amintiți, am plecat de-aici, însă… nu m-am dus, sub perdeaua durerii și voi o să fiți! Nopți rănite Sărmana pădure plânge angelic cu freza lăsată-ntinsă pe deal, Un pui de vânt aleargă anemic, în nopți rănite în ultimul hal. O umbră cu multe lacrimi în ea, se-ntinde pe drumul de noapte, lumină cerșește pe întuneric, să-mi spună ceva: doar două șoapte… Eu Plutește o mână prin ceruri și-l țintește pe cel care sunt. În biserică alta se rotește în cercuri, asta… răsărită… ca din pământ. Iată și umerii cum se potrivesc pe un trup ce poartă picioare! De-asupra lor capul se-așează și stau să se coacă la soare. Eram o făcătură cu suflet curat ce-i turnase Domnul culori în ochi! Sunete-n urechi și suflet i-a dat, mă tot închinam să nu mă deochi. Uite-mă, lume, mi-s dăruit vouă! Din haosul Domnului am fost creeat, Iar tu, femeie ce vii înspre mine, ești rupătă din coasta ăstui bărbat. M-oi duce… Se-ntoarce soarele cu spatele și merge ușor spre lumea cealaltă. La piept te voi strânge, iubito, să asculți o inimă cum tresaltă! Pleca-v-oi curând, iubito, m-oi duce! Infinitul e-aici, mustește a moarte! Nu pot fi doi răstigniți pe o cruce, lasă-mi cărarea, dă-te-ntr-o parte! Aer sincer Privira mă pătrunde ca prin sticlă să vadă pasărea dacă mai zboară. Mă uit la mine, totul e pâclă… și-un tremur scurt mă înfioară. Îți văd în fața geamului trupul și fața. Mai ales sânii… rău încarcerați. Privirile trecu-ți mult peste umeri… m-ating din greșeaă îngeri supărați. Da, trupurile noastre un sincer aer, vibrau angelic privinduse-n geam, timide s-au retras la ele în foaier, privind la noi când eu nu mai eram. Eu… nu și nu… Nervos mai curge Olăneștiu-n vale! Izbi furios malul când trecu și trupul meu se duce, se prevale, zare-ami se-apropie, eu, nu și nu… Sălcii-arini și plopi își spală umbre și le țin de picioare să nu scape. În oglinzi de ape tot fac tumbe, Luna-și dă cu scamele de nori la pleoape. De frică, zidul urcă-n iedera bătrână, ba, se și-ascunde-acolo de căldură. Dau și eu pe tălpi cu anii într-o rână, încă îmi mai curge verdele pe gură…

O aștept… Doamne, de când o aștept! Mereu o aștept la umbra cireșului de la poartă! Iarba aleargă în toate direcțiile și face rugăciuni coasei cu luciul fragil și spân. Toate culorile mi se așează-n ochii triști. Stau cu ei închiși să-l văd pe Domnul cu barba-n pumn. Mereu o aștept la umbra cireșului! Mă tot gândesc să nu vină în prea mare viteză, să i se aprindă hainele, ori… să nu oprească la mine. De multe ori n-a oprit. De fapt… niciodată n-a oprit. Of! Iat-o! A sosit, dreptatea! Am și eu dreptate acum. N-apuc să exult că din hăul Domnului se coboară o voce apostolică: -O ai, bă, o ai, dar… cine ți-o dă? 11072018 – Băile Olănești. Iată! Iată cum se răstește poetul la mine! Am trecut prin viață precum nimicul. Mă urmăriți ușor cu pălăria sub braț și… ascultați cum mă leagănă dricul. Doi pași nainte, popa cu o prescură, ce dorea mai de mult să îmi cânte, vorbește cu Domnul, zici că mă-njură, în față, steagul fricos, cât un munte. Merg la locul duios cu multă verdeață, unde nu-i supărare… și nici suspin, promite prin cântec popa din față, mă ridic atunci, este solemn, mă-nchin! Perdeaua durerii Privesc carnea cum se dă jos de pe nume. Și ochii și inima și oasele coboară. Mă părăsesc și degetele cu care fac crucea, Of!... Fac asta… pentru întâia oară… Voi nu fugiți de mine în pustia neagră! Are să vă mănânce de teamă și frică! Nu plângeți, am fost… cel ce-a fost, Apa care din cer coboară, sus se ridică. Mă voi păstra mereu, mereu, printre voi. Din timp voi coborâ să vă amintiți, am plecat de-aici, însă… nu m-am dus, sub perdeaua durerii și voi o să fiți! Nopți rănite Sărmana pădure plânge angelic cu freza lăsată-ntinsă pe deal, Un pui de vânt aleargă anemic, în nopți rănite în ultimul hal. O umbră cu multe lacrimi în ea, se-ntinde pe drumul de noapte, lumină cerșește pe întuneric, să-mi spună ceva: doar două șoapte… Eu Plutește o mână prin ceruri și-l țintește pe cel care sunt. În biserică alta se rotește în cercuri, asta… răsărită… ca din pământ. Iată și umerii cum se potrivesc pe un trup ce poartă picioare! De-asupra lor capul se-așează și stau să se coacă la soare. Eram o făcătură cu suflet curat ce-i turnase Domnul culori în ochi! Sunete-n urechi și suflet i-a dat, mă tot închinam să nu mă deochi. Uite-mă, lume, mi-s dăruit vouă! Din haosul Domnului am fost creeat, Iar tu, femeie ce vii înspre mine, ești rupătă din coasta ăstui bărbat. M-oi duce… Se-ntoarce soarele cu spatele și merge ușor spre lumea cealaltă. La piept te voi strânge, iubito, să asculți o inimă cum tresaltă! Pleca-v-oi curând, iubito, m-oi duce! Infinitul e-aici, mustește a moarte! Nu pot fi doi răstigniți pe o cruce, lasă-mi cărarea, dă-te-ntr-o parte! Aer sincer Privira mă pătrunde ca prin sticlă să vadă pasărea dacă mai zboară. Mă uit la mine, totul e pâclă… și-un tremur scurt mă înfioară. Îți văd în fața geamului trupul și fața. Mai ales sânii… rău încarcerați. Privirile trecu-ți mult peste umeri… m-ating din greșeaă îngeri supărați. Da, trupurile noastre un sincer aer, vibrau angelic privinduse-n geam, timide s-au retras la ele în foaier, privind la noi când eu nu mai eram. Eu… nu și nu… Nervos mai curge Olăneștiu-n vale! Izbi furios malul când trecu și trupul meu se duce, se prevale, zare-ami se-apropie, eu, nu și nu… Sălcii-arini și plopi își spală umbre și le țin de picioare să nu scape. În oglinzi de ape tot fac tumbe, Luna-și dă cu scamele de nori la pleoape. De frică, zidul urcă-n iedera bătrână, ba, se și-ascunde-acolo de căldură. Dau și eu pe tălpi cu anii într-o rână, încă îmi mai curge verdele pe gură…