Ai intrat cu amiezile
Și toamnele,
Căutai un loc să le ascunzi,
Ca și cum ți-ar fi fost frică
Să nu le tulbur sensurile,
Cu un cuvânt rostit sau doar răsărit
În nopțile, când le puteam ușor distinge
În lăcomia brațelor și ochilor.
Eram pământul, în care
Îți semănai eternitatea
Fără să
văd
Cenușa
arcuită sub tâmplă.
Purtai cu
ţine cheia
Iubirilor
rătăcite,
Să-ți rezemi
diminețile îmblânzite
De sănii
și pântecul meu de femeie,
Orgolioasa
ta masculinitate,
Gelos pe
oglinda
Și ușa
care nu se voia deschisă
Foamei
tale de certitudini.
În
țesăturile cotidianului,
Amplificai
bănuielile.
În absența
ta,
Rămâneam
să vânez vulturi în Tibet,
Să
explorez fiorduri înghețate,
Imaginea
constantă a ochilor
Când mă
pândeai trădat de oglindă,
Înainte ca
buzele tale
Să
inventeze același picant ritual,
Pentru o
zi sau pentru un amurg,
Binecuvântând
rădăcina care ne leagă.
De astăzi,
Mi-am
îmbolnăvit moartea cu atâta verde,
Încât o
aud cum se rostogolește,
Închisă
într-o sferă albastră.
Acum, pot
despica jumătatea mea de cer
Să ajung
la mine,
Fără să
simt în ce parte se înclină balanța.
Pot semăna
vântul cu flori de miozotis
Să nu-mi
fure urmele
De astăzi,
Mi-am
îmbolnăvit moartea cu atâta verde,
Încât
captivă în trupul meu învață să tacă
Acum pot
castanii să mi înalț în floare,
Mai este
încă vreme...
Se făcea că eram aripă
De apă și frunze
Căzute din ochii mamei
Într-un
pământ frământat de dorinți
Nu-mi aduceam aminte
Să fi fost pasăre vreodată
Doar mirosul de țărână
Sfărâma carapacea
În aerul încărcat
de iluzii
Se făcea că eram pasăre
Între
două ceruri
Necunoscută
Care
îmi împrumutase chipul
Se
interpunea ca o perdea
Între
oglindă și înalt
De
aici din acest adânc
Simțeam
cum mă ridic
Nu-mi
aduceam aminte
Să
mai fi zburat vreodată
Doar setea
Se
făcea că eram scânteie
Coborâm
din noapte precum o pasăre
Deasupra
clipeau umbre îngenuncheate
Și toți
morții mei
Ca
niște torțe palide
Din
care îmi furăm aripile
Nu-mi
aduceam aminte
Să
fi fost altceva
Doar
frica de cădere
Suntem
doar noi,
Fiecare
cu singurătatea lui.
Pasărea din inima nopții
Clatină tăcerea împietrită-n
aer.
Îmi faci
semn s-o las,
Să-și potolească setea.
Drumul
ce-i stă înainte pare fără sfârșit
Deși mai este atât de puțin.
Ne-am
asumat orice risc când am pornit
Până și pustiul...
Se izbește
De
zidurile camerei.
Deschide fereastră să iasă!
Simt tălpile cum
Se afundă
-n clipă.
Poate nu
este decât un joc al iubirii
Plictisită de
noi.
Rătăciri
Sunt aici Doamne
La crucea dintre pământ şi cer
Sufletul
inundat de ceaţă
Limpezeşte-l
Să nu-mi aducă umbrele în faţă
Sufocată m-aş apuca
Să veghez ecoul
Celor care am fost
Ziditori întru mine
Abecedarul
Prin care mă vestesc
În drumul spre mâine
Până când am să mă găsesc
Ridicată
Într-un gând
Şi mâna-n mâna cu ei
Într-o necesară risipire
Să-mi aflu
Rătăcirea.
Te caut, Doamne!
Sunt nopți în care răscolesc
insomnia
Și inima Ta cu neliniști,
Cu fuga mea
Până când explodează
Și simt întunericul
Cum își înfige colții în humă.
Numai la marginea somnului,
Câștigi contur
Când nu mai aștept nimic,
Decât să mă eliberez
Pentru o altă dimineață
În care să mă reinventez cu Tine,
Fără să adun urme,
Fără să rătăcesc prin închipuiri,
Și atunci numai atunci împăcată,
Am să mor pentru un ceas sau o noapte
În eterna mișcare.
Vietatea
Care dă, mă, un leu?
Te-ai făcut al dracului!
Pată, pe retina oraşului,
Îţi amorţeşti viaţa pe trotuare
Eliberate de aşteptări.
Nu înrădăcinezi nimic,
Doar devorezi delăsarea,
Pulbere tăbăcită
Sub talpa lipsită de zare.
Calcinată din gunoaie,
Niciodată nu vei înflori.
Din tine ce va rămâne oare?
Zilele nu-ţi spun nimic nou,
Nici afişele.
Foamea îşi flutură zdrenţele
Peste acelaşi mâine.
Într-o zi, vei pleca
Aşa cum ai trăit,
Fruct strivit pe asfalt.
Oh, cum înalţă nepăsarea
Murmurul morţii peste tine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu