OVIDIU CRISTIAN DINICĂ - ROMÂNIA - SANCTUAR

Sanctuar  

la baie lumina se aprinde
de afară
cuvintele pătrund
o dată cu zgomotul apei
ce se zbate în vasul de porțelan
lipsa pudorii a lăsat
pe pereți urmele micțiunii
glasul timid al conceperii
în stropi organici
scurși peste vopseaua
decojită din care iese
zeul năclăit de neputință
gata să plângă în ridicole acorduri
cu revoluția apei în țevi ruginite
de aici
tanti Vera o femeie oacheșă
părăsită de noroc
cu buze mari puternic rujate
stăpână pe ea
întrebă
acaparând după amiaza
liniștită a adolescentului
ce visează ieșirea în larg
de sub privirea severă a mamei

cum se închide
ușa din baia fierbinte
parfumul său incită
mușc din tentație cu ochii deschiși
pașii mă duc în intimitate
absolvenți ai cursului de dezbrăcare completă
ne azvârlim ființa
într-o îmbrățișare sălbatică
de apus și răsărit
buzele puternice își pun amprenta
pe inima mea
sânii leneși se lasă dibuiți
de mâini arcuindu-se între cer și pământ
ca un ciorchine strivit
pe nicovala instinctului
șoldurile lungi
ca o cumpănă a fântânii
în orizontul aprins
tânjesc după mângâieri
să simtă esența virală
arzând a demonului imberb
adăpostit în tânărul feciorelnic
sub un val de transpirație
strâng mâna sa albă
ochii privesc cu încredere
din toamna așteptărilor răsare soarele
peninsulă vitală
șopârla parșivă este ademenită
de vizuina dintre pulpe
împărtășanie trupească
în sanctuarul bucuriei
pe care-l zugrăvește
cu presiunea lichidului
țâșnit eliberator din timiditatea ancestrală
sub greutatea trupurilor
și faianța tremură
pieptul frământat înflorește
cu izbânda arderii spontane
inimile cântă la unison
pe tavan spirite dansează
în urma noastră apa se răscolește