MIHAIL COANDĂ - ROMÂNIA- MAMA

MAMA 

Când spun că mama a fost femeia cea mai sfântă, nu exagerez cu nimic. Pot fi condamnat de subiectivism, sau să veniți cu argumente că toate mamele sunt la fel de sfinte.

Nu vă contrazic, după cum știți, în calendar sunt niște cruci roșii, negre, acum și albastre, poate una din aceste cruci se potrivește mamei fiecăruia dintre voi, a mea nu are o cruce, în modestia în care și-a trăit viața, nu ar fi revendicat una, dar e cea mai mare sărbătoare în calendarul sufletului meu, e sărbătoarea în care nu muncesc niciodată și doar o plâng. 

Amintirea mamei începe mai mereu pe la cinci-șase ani, la mine cam de atunci vine cea mai proaspătă. 

Aveam la poartă un dud negru, mâncam cu atâta poftă poamele dulci, dar credeți că doar la a le mânca, m-am oprit? Într-o zi, mă jucam cu verișorul meu, în această joacă am inclus și a ne vopsi fața cu dude negre. Efectul cred că îl bănuiți fiecare. Gândiți-vă cum v-ați simți să vă vină odrasla acasă așa, dar nu doar asta s-a întâmplat, am și speriat-o pe mama, care până să-și dea seama ce se întâmplă mi-a și altoi una peste mansardă. Greul abia apoi a început, trecând câteva ore de când ne vopsisem, ne-a trebuit ceva timp până am albit. ( Privindu-mă în oglindă acum, cred că încă nu a ieșit toată culoarea. Ha, ha) 

Mama a fost o enciclopedie, știa de toate, în acele timpuri terminase șapte clase, doar statutul social a împiedicat-o să meargă mai departe. Aș putea să scriu o carte numai despre ea, dar voi încerca în numai câteva cuvinte, modeste în raport cu ceea ce a fost, să o las moștenire nepoților mei. Ea a fost profesorul meu de limba română, de matematica, de muzică- ce voce caldă avea -,de desen. Am fost mereu uimit de ușurința cu care recita o poezie, de câte ori nu a recitat " De la Nistru pân la Tisa";  "Balada lui Radu" ; "Balada lui Iancu Jianu" ; "Povestea Brancovenilor", "Scrisoarea a treia" și câte altele care nu le mai țin eu minte. Chiar și copii mei au avut onoarea să o asculte. Îmi aduc aminte, eram în clasa a opta și la limba română în primul trimestru am avut prima nota de doi, pe merit zic eu acum, cu drag îmi aduc aminte de profesor, dl Pistol. La ședința cu părinți, află mama nota, femeie simplă de la țară, pune o întrebare nevinovată, care a făcut toată asistenta să râdă : “Domnule Diriginte, eu sunt femeie bătrână, dar de nota doi nu am auzit, așa de prost e copilul meu??? “ 

Când ajunge acasă primul lucru care îl face este să-i spună lui tata. 

"- Lache- pe tata îl chema Mihail, dar toți îl strigau Lache -, știi ce nota are fitu la română, doi..." 

Tata a fost un lord, iar răspunsul a fost unul pe măsură nobleței lui:

"- Lasă babă - așa îi zicea - că o îndreaptă el"... 

Am îndreptat-o repede, cu o nota unică în tezele de limba română, un zece, nu a fost un accident, a fost primul moment de sclipire a mântuitorului de cuvinte de azi. 

Ne - a căzut la teză " Mai am un singur dor" de M. Eminescu. Am scris doar zece rânduri, atât. Când s-au adus tezele, dl profesor a spus toate notele în afara notei mele. 

Eram tare speriat, fuseseră note de la patru la nouă. 

Gândeam atunci că cei care au scris două - trei pagini au luat șapte, opt sau nouă, cât pot sa iau eu pentru zece rânduri, știu că mai avea obiceiul să pună zero împușcat(ha, ha). 

Cam așa a spus proful atunci, că e cea mai scurtă și cuprinzătoare teză de când predă, că în zece rânduri am cuprins un întreg univers eminescian. Eram atât de mândru de mine. A citit teza în clasă, mulți dintre colegi nu au înțeles de ce am luat zece. Acea teză a păstrat-o ca amintire, iar pentru mine a însemnat foarte mult! 

La următoarea ședința a aflat și mama de isprava mea și tare fericită a fost. 

(Din fericire nu s-a mai repetat... Ha, ha) 

Pe cât de micuța era la trup, pe atât de mare avea sufletul, era omul care nu sta niciodată, mereu își găsea ceva da făcut, parcă sapa era prelungirea mâinilor ei.

Cum să nu o divinizez, când fiecare zi îmi era plină de ea. Și acum, când au trecut optsprezece ani de la dispariția ei, o simt în tot ce fac. O chema Ana, dar toată lumea îi zicea Domnica. Nu ezita să îi ajute pe toți cei care îi solicitau ajutorul, niciodată nu cerea să i se plătească la fel, înțelesese că lumea nu e făcută după chipul și bunătatea ei. M-a educat să prețuiesc femeia ca pe o icoana, îmi spunea ca aceasta este creația cea mai de preț dintre toate celelalte și este la rândul ei creatoare. Creație și creatoare! Mama a trăit cele mai cumplite clipe pe care le poate trăi o mamă și-a îngropat toate cele trei fete născute, de foarte tinere. Pierdea lor au marcat-o, niciodată după moartea lor nu a mai fost cea dinainte. O jumătate de inimă se pierduse. Nici lacrimi nu mai avea să le plângă. Nu știu care este ordinea în cer, dar știu că ea e steaua care strălucește cel mai tare. Nici nu poate fi altcumva. Oriunde ai fi, te iubesc, mamă!

                                                                                                                                       Mihail Coandă