Puntea dinspre ieri spre azi
Bătrânul ,o virgulă pe epiderma verde,
întinsă la poalele dealurilor împădurite, părea că se roagă, încovoiat de cer
si iarbă… Soarele îi cerea iertare că nu putea sa-i încălzeacă oasele bătrâne,
în el urca doar răceala pământului, ca o chemare. Era aici și totuși nu,
abandonat în amintiri. Mișcarea obosită a coasei aducea a împăcare și
resemnare.Din cele câteva bucăți de ogor îi rămăsese doar fâneața, restul, le
vânduse la moartea nevestei.
Satul scăpase de colectivizare. Nu
pentrucă au scris ei pe o plancard ă
“ Până aici cu democrația, de aici începe
Ibanestiul și Hodacul”, două sate despărțite doar de apa repede a Gurghiului. Îi iertase de asta peticuțele de
pământ răspândite ici colo. Cum să le aduni? Din neam în neam, bărbații asaltaseră
pădurile cu topoarul și țapina în mâini, femeile,
cu grija casei și a vitelor, cu melițatul cânepei și torsul.
De pe așa zisele ogoare adunau puțin,
atât cât le rămânea dupa ce treceau porcii mistreți. Eh, s-au dus toate. Nu se
mai aud maiurile bătând la râu. Nu se mai simte mirosul de cânepă pusă la
soare, nici melița nu mai toacă… și straiele satului s-au schimbat. Mai erau
doar câteva scântei în ochii bătrânilor.
“Se aproprie și vremea mea”, își zise în
șoaptă, “mă cheamă”.
Femeia și-o iubise în felul lui, era în
curgerea firească a firii, așa cum el făcea parte din frumusețea naturii din
jur, așa și ea devenise o parte a lui.
Nu era nevoie să se întrebe ce simte, el își trăia rostul cu împăcare.
“Ai venit, Ană?”
“ Am venit, Dumitre!”
“ Oi mere și eu amu, s-a împlinit
sorocul.”
La moartea femeii, trecuse pe stâlp și
data morții lui. Atât răgaz și-a dat, șapte ani. Din patru fete cât avusese,
trei erau acolo cu Ana.
De atunci, zilele lui s-au scurs la
geamul dispre uliță și podeț, în așteptare. Podețul nu mai era, îl furase apa
la inundație, nici pârâul nu mai trecea pe acolo… și Gurghiul își schimbase
matca.
Vara, mai trecea cum trecea, dar în zilele de iarnă, își măcina timpul, acolo, la
geam. Un neavizat ar fi crezut că urmărește forfota uliței. Dar el, el privea în trecut, aștepta. Prezentul plin de aduceri aminte, viitorul…
O clipă dacă pleacă, rămâne umbra-n noi,
printre aceste umbre trăia. Tresărea doar când auzea rata că vine, atunci, doar
atunci, ochii lui prindeau lumină. Poate că vine și la el cineva.
Mai venea ultima fată rămasă, Fira. Nepoții,
răspândiți prin țară, uitaseră de el. Poate nu au vreme, își zise bătrânul
găsindu-le scuză.
“
Lasă, Ană, că or veni la toamnă!”
I se păru că aude zarva și sfada lor
blândă, când se adunau la început de septembrie să-și împartă alunele și hribii
uscați la soare sau alte alea adunate de ei de prin păduri și livadă. “Am să le dau vorbă să vină. Poate nici la
moartea mea nu vor fi. “
Bătrânul se ridică cu greu. Apăsat de
singurătate mai mult decât de ani, trase de sub pat un cufăr în care își ținea
comoara. Privi îndelung la el și apoi, deschise capacul, ca și cum
altcineva
îl obliga să facă asta în ciuda voinței lui. Erau câteva fotografi îngălbenite,
câteva monede vechi, două cărți Alexandria și Esopia, singurele lui cărți din
care mai citea puțin în zilele pusti de iarnă și o medalie ruginită din
primul război mondial. Nu-și mai aducea aminte pentru ce o primise. În al
doilea război mondial era la vatră.
Când au trecut nemții, a fost cum a fost,
dădeau bani și ciocolată pentru păsări și ouă. Mai lăsau și prin casele
oamenilor una alta, plăteau și… Nu că
le-ar fi fost de mare folos. Atunci le-a murit o pruncă, de vreun an. Moașa
le-a zis că de la ciocolată i s-ar fi tras. De auzit s-a auzit și la ei de
relele făcute de hortisti și hitleriști. Dar, pe la ei prin sat au fost alții.
Cu rușii a fost rău, îți luau porcul din ogradă, tot de prin curte.Dacă te
opuneai, te duceau în câmp și te împușcau. Fetele și femeile tinere se
ascundeau să nu le siluiască. Floarea
lui Ion a pațit-o. Pe Ion l-au găsit oamenii împușcat, în lanul cu
porumb.Floarea și-a pierdut mințile. Cu timpul, mai încoace, părea că și-a mai
revenit.
”Nu ți-am zis ,Ană, dar tu ai știut și m-ai iertat. Am fost pe la Floarea și… Am
adus-o acasa, la o vreme, după ce te-ai dus. Dar, nu a mers, zicea sa-i trec
casa. “
Închise cufărul cu grijă. Acum avea timp
să le povestească nepoților, ei nu aveau timp să-l asculte, să-l cunoască pe
Dumitru, cel ce fusese cândva ca ei, copil, tânăr, bărbat, tată. Acum, nu era
decât bunicul, iubit în felul lor, dar
necunoscut omul ascuns în amintiri lui.
Oftă și se îndreptă spre geam, o
noapte de marmură neagră cobora în odaie. Încovoiat în sine, privea cum se
destramă luna în apa din cana uitată pe pervaz, lângă un colț de pâine uscată.
I se paru
că….
Ana
învârtea în ceaunul cu mămăligă. Sub pâlpâirea obosită a lămpii cu gaz,
de deasupra mesei. Cele două fete mai mari arănjau vasele pentru cină. Cele
mici dichiseau păpușile făcute din cârpe. La școlii nu prea au umblat, doar cea
de a treia terminase unșpe clase…
S-a dus de tânără, la nici douăzeci
și cinci de ani. Atunci i-a căzut și femeia la boală. A plecat la doi
ani și ea, de inimă neagră.
“M-am dus, Dumitre să-i spun de copii, că
sunt bine”
“I-ai spus și să mă ierte? Am gândit că fac bine când am dat-o,
după un ofițer, departe de casă.”
“Ei, omule, cât te-am rugat atunci să-mi
lași fata să se ducă după cine vrea!”
Dumitru își șterse ochii cu dosul palmei, ” Iartă-mă, fată!”
Maria
îl privea senină. Era copila de 18 ani, de atunci. Cea mai dragă îi fusese,
poate de asta a dat-o după Vasile, gândind că o scapă de greutăți. În cincizeci
cei din armată o duceau bine.
Nu a fost chiar așa. Nu toți aveau, dar
se descurcau. Stăteau într-o cămăruță, cu un pat, o sobă și un dulap. Copilul
cel mare dormea cu ei, celui mic îi încropiseră un culcuș între lada studioului
și perete. Bucătăria și baia le aveau comune, fiecare la câte un capat de hol.
Să o fi mai lăsat acasă, nu se putea. Așa erau vremurile, erai fată bătrână
dacă treceai de optsprezece ani.
Cănd
a murit fata, Ana a știut, înnainte de a veni vestea de la București. Icoana
Sfintei Maici a căzut de pe peretele camerei din față.
Bătrânul își continuă călătoria prin
zilele de ieri, așa cum o făcea mereu când dorul nu-i dădea pace. Astăzi, era
mai altfel.
Ana venise să-i vorbească. Mama nu-l mai vizitase de mult, acum îl
privea tăcută de pe pragul ușii.
”Ai
venit și tu, mamă? De acu m-oi pregăti de drum.” În minte începură să-i urce
poveștile cu stafii, diavoli și alte alea, povești cu care, mama le domolea
avântul de a pierde noptile pe afară.
Adolescenți fiind, ei tot credeau în asta.
După o vreme, simții o mână pe
umăr. O căldură blândă și împăciuitoare îi urcă în suflet. Părea că nu mai era
aici, el era acolo cu Ana. Se vedea mergând de-a lungul apei, până când cărarea urma
să părăsească răul și să urce spre coastă,
unde avea o mică livadă, împrejmuită, cândva,
de tufișuri dese, pline de țepi.
Doar ai lui știau locul de
intrare, camuflat cu grijă. În fiecare an repara gardul, să nu
intre mistreții și urșii.
“Ce o mai fi pe acolo? Cine o
fi cules poamele?” Greutatea
picioarelor nu-l mai lăsase să ajungă. Toamna trecută s-a dus Ilie,
ginerele, de a cules ceva prune să facă palincă. “O mai avea și pentru
mine?” Cât a fost tânăr, a băut spirt
medicinal, trecut prin pâine, colorat și îndulcit cu zahăr ars. Țuica o vindea, să mai facă un ban.
Apoi s-a obișnuit cu spirtul.
Dintr-odată toate amintirile au fugit
din ochii lui, lăsându-l într-o stare greu de descries pentru cei care nu au ajuns
la puntea trecerii.
Puteai doar să bănuiești. Drum de întors
nu era, și chiar de aflai, nimic nu aduceai cu tine sau mai deloc din
aceea clipă.
Acum nu-l mai durea nimic. Privea
limpezimea apei, uimit. Răul încetase să mai curgă, se transforma încet într-o
întindere limpede. I se păru că se
află între două ceruri. Necuprinsul
depărtării era incredibil de evident, copacii
își transformau coroana în rădăcini. Între două premiere ale aceluiași
aspect, părea să se interpună nefiresc, nebănuit o
perdea care se confunda cu același azur diafan pe care
oglinda lacului îl reda drept străfunduri.Cunoștea și nu cunoștea locurile,
era și nu
era străin de ele.
Ana
era cu el, îl privea cu aceea privire pe care nu i-o
mai văzuse din tinerețe. O mare de
umbre se desfăcea în față lui.
“Unde mă duci, Ana!” Ana
nu-i răspunse, continuă să meargă printre umbre și prin umbre.
Dumitru o urmă, chemat de o liniște adâncă.
Cu cât înainta, se contura, de undeva de sus, un chip
de lumină și umbrele se pierdeau în el.
El sau ce mâna nevazută i-a
scos hainele din ladă și l-a îmbracat? Fata cea mică l-a găsit întins pe pat cu
mâinile pe piept, senin, împacat. Găsise
un loc al tinereții fără bătrânețe, unde sufletul se refugiază până când restitue
pământului împrumutul.
Se spune că murim singuri fie că suntem
sau nu vegheați…nici o moarte nu este moartea unuia singur, ceva se stinge în
noi cu fiecare din cei duși, ceva se naște în noi, ceva face ca râul să-și
abată cursul. El plecase însoțit de toți ai lui cei duși, de toți ai lui cei
rămași.
Cumpăna
dintre secunde o trecuse cu dorul de ei și așteptarea.
Sătenii se amuzaseră când și-a trecut pe stâlp
dată morții… doar ziua a fost greșită, a plecat în luna când viespiile sărutau
aspru strugurii călcați de soare, la șapte ani după femeie.
Bătrânul s-a dus cu sigurătatea în
suflet, nestrăjuit de lacrimi, era prea bătrân să fie plâns sau murise câte
puțin în fiecare clipă alinându-le durerea.
Îl
uitase viața, așa credea ei.
Tinerețea este oarbă, nu vede că în trupul
rănit de timp zboară același vultur cu
aripile încărcate de doruri și vise, de iubire.
Agafia Drăgan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu