CUM AM TRECUT PESTE PIERDEREA FIICEI MELE?
Așa cum există un sfârșit după fiecare început, un răspuns bun sau mai
puțin bun la fiecare întrebare tot așa știm că o dată veniți pe acest pământ,
fără să fim întrebați dacă ne dorim asta, tot așa vom părăsi lumea fără să fim
întrebați dacă dorim să plecăm. Știm sigur că acest final este inevitabil însă,
speranța care încolțește în suflet este aceea că vom părăsi această lume în
momentul în care vom reuși să o facem puțin mai bună.
Cu toate
acestea, în ciuda faptului că face parte din ciclul vieţii, ori de câte ori
pierdem pe cineva drag în sufletului nostru se creează un gol. Este fără doar și
poate una dintre cele mai grele situații pe care trebuie să o depășim, noi
oamenii, – să suferim atunci când o persoană dragă, ne părăseşte.
Moartea lasă
întotdeauna o durere care este foarte dificil, de vindecat. Faptul că nu-i vei
mai vedea niciodată pe cei dragi, nu îi vei mai putea îmbrățișa şi nici nu le
vei mai putea auzi vocile, face ca totul să fie devastator şi extrem de
dureros.
„Fiica mea a
murit! Nu ştiam ce să fac!”
Rudele, vecinii, prietenii mi-au
împărtăşit propriile experienţe, cei mai mulţi dintre ei exprimându-şi
condoleanţele faţă de pierderea grea prin care treceam. Fiecare căuta cuvintele
cele mai calde, mai blânde, cu care să mă îmbărbăteze, să îmi dea forța de care
aveam atâta nevoie, pentru a putea depăși momentul.
Am pierdut
prieteni, cei mai buni prieteni, cunoscuţi, colegi, bunici, mamă, tată, rude, profesori,
vecini şi o mulţime de alţi oameni.
„Aş vrea să pot
spune că te obişnuieşti, peste timp cu ideea că oamenii vin pe pământ, să
moară. N-am făcut asta niciodată. Nici nu vreau să mă împac cu astfel de
gânduri.
Se creează un
gol în interiorul meu ori de câte ori cineva drag părăseşte această lume,
indiferent de circumstanţe. Dar nu vreau să ,,nu conteze”. Nu vreau să fie ceva
trecător. Consider că, cicatricile formate, sunt o dovadă a dragostei şi a
relaţiei pe care o aveam cu acea persoană, iar dacă, cicatricea este profundă,
cu siguranţă la fel a fost și dragostea mea pentru ea. Aşa trebuie să fie.”
„Cicatricile
sufletului, sunt mărturiile vieţii. Ele sunt ca un testament pe care îl
conștientizez profund, îl trăiesc profund, indiferent dacă el a fost scris
zgâriindu-mi sufletul sau săpând în adâncul lui. Am puterea să îl oblojesc, să
îl vindec şi să continuu să trăiesc şi să iubesc. Acel loc cicatrizat este mai
puternic decât a fost vreodată originalul. Cicatricile sunt un fel de testament
al vieţii. Ele pot fi văzute ca fiind urâte, doar de oamenii care nu le au și
nu le cunosc însemnătatea.’’
„În ceea ce
priveşte suferinţa, vei descoperi că aceasta vine precum vin valurile mării.
Când nava ta sufletească ajunge să naufragieze și tu simți cum te scufunzi cu
totul, împreună cu epava ei. Tot ce simți că mai pluteşte în jurul tău îţi
aminteşte de frumuseţea şi măreţia navei care a fost şi nu mai este.,
Atunci, tot ce mai poţi face este
să încerci să pluteşti, agățat de o bucată din epavă, care să te ajute să rămâi
la suprafață pentru un timp, sau poate fi ceva fizic, o amintire frumoasă sau o
fotografie, poate fi chiar o persoană care încearcă să supraviețuiască și ea.
Cel mai important lucru, în acel moment este să poți pluti, la suprafață,
pentru a rămâne în viaţă.”
După
eveniment, vei avea momente în care vei simți cum că, valurile mării
învolburate, se răzvrătesc ajungând la înălţimi uluitoare apoi se prăbuşesc
peste trupul tău, fără milă, repetându-și acest dute vino, la intervale scurte
de timp, încă tu nu ai timp să iți mai tragi răsuflarea. Tot ce poți face în
acele clipe este să te întărești în credința față de Dumnezeu care să te ridice
la suprafață, să te ajute să plutești.
Vor trece așa
săptămâni și luni la rând, la capătul cărora vei descoperi că acele valuri nu
au încetat să se năpustească asupra ta cu aceeaşi înălțime, intensitate și
putere însă din ce în ce mai rare, prăvălindu-se peste tine, simțindu-le că
vor să te spulbere! Tot ceea ce pare puțin mai bine, este răstimpul dintre o
prăbușire și alta, în care ai posibilitatea să respiri, să funcționezi.
Nu poți ști
dinainte care va fi motivul care va declanșa următoarea suferință. Poți da cu
ochii de o fotografie, de un tablou, de un obiect care a aparținut ființei
plecate, o melodie pe care ea o asculta cu plăcere, mirosul unui parfum, un
colț de stradă care îți trezește amintirea unei întâlnirii, un prieten comun
care te privește cu durere... Poate fi orice, care poate stârni iară furtună pe
mare iar valurile nemiloase să te facă să te împrăştii din nou. De această dată
vei putea simți că între două furtuni, viața se luptă să își regăsească făgașul
normal.
Toate acestea se pot
întâmpla diferit, de la individ la individ.
Eu am ajuns, pe măsură ce
timpul a trecut, să simt cum acele valuri imaginare deveneam mai mici și mai
rare, mai blânde și mai puțin amenințătoare. Le văd și acum venind numai că
m-am îndepărtat de țărm iar ele nu mă mai pot dărâma.
Vin la zile
aniversare, zi de naştere, Paște, Crăciun, Revelion... Le văd, le simt cum vin,
cum se apropie, însă, mă simt pregătită să le întâmpin cu mai multă ușurință.
Sunt conștientă că din nou se vor prăbuşi valurile tristeții peste sufletul meu
și că voi ajunge pe țărm, stropită sau poate udă până în adâncul sufletului
însă agățată de un colac de salvare puternic, voi reuși să ies la suprafață.
Dacă veți putea
înțelege că cele scrise aici sunt suferințele reale ale unei mame care și-a
pierdut mezina exact în ziua în care ar fi împlinit frumoasa vârsta de 17 ani,
veţi realiză faptul că furtuna din suflet cât și acele valuri ale unui suflet
învolburat de durere, nu se vor sfârși niciodată. Probabil că nici nu mi-aș
dori să se sfârșească, însă, acum am învățat cum să le înfrunt, cum să depășesc
mai ușor momentele grele.
Viața ne lasă în
suflete o mulțime de cicatrici și un număr infinit de naufragii..
Decesul fiicei mele
mi-a lăsat în suflet o durere care nu se va vindeca niciodată, cel mult va
închide la suprafață rănile care în interior sapă tot mai adânc. Amintirea ei,
iubirea pe care i-o port îmi va trezi mereu amintirea pe care nimeni,
niciodată, nu o va putea lua sau înlocui cu altceva.
Cei care ne iubesc
și pe care îi iubim cu adevărat, nu ne vor părăsi niciodată!
Viața ne oferă
multe. Ne pune în față, mereu, mai întâi examenul, apoi lecția.
Ce trebuie să
înțelegi este că: DACĂ EU POT SĂ MERG MAI DEPARTE, CU SIGURANȚĂ ȘI TU POȚI.
Întotdeauna când spunem, dărâmați, epuizați și cu ochii plini de lacrimi: eu nu mai pot... vom mai putea
încă multe...
Durerile sunt asemeni, stațiilor PECO’’
din care sufletul se încarcă cu puteri nebănuite.
Mahatma Gandhi spunea:
„Un laş este incapabil să îşi exprime
iubirea; doar cei curajoşi pot să facă acest lucru.”
Eu spun: Doar cei slabi vor îngenunchea
în fața durerii, cei puternici vor zbura tot mai sus...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu