Maria Nebuna
Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?
Pată pe retina oraşului, trecea printre oameni cu hainele ei ponosite,
ca nişte aripi de păsări cenuşii. Fie iarnă fie vară, Maria părea că nu iese
din ele. Faţă de alţi cerşetori care îşi găseau un loc anume unde se plantau să
cerşească, ea nu, ea bântuia străzile repetând mereu, într-un fel absent: “Dă,
mă, un leu! Care dă, mă ,un leu? Te-ai făcut al dracului.”
Avea felul ei, să zicem, de a mulţumi când se mai oprea câte unul
şi îi întindea un leu-doi: “Te făcuşi al dracului de zgârcit” şi trecea mai
departe fără să privească trecătorii, fără să întindă mâna doar repetând:” Dă,
mă, un leu!” Localnicii erau obişnuiţi cu ea, făcea parte din peisajul
oraşului.
Începuseră să semene, cumva, de când minele se
închiseseră una câte una. Geamuri ştirbe rânjeau ca şi râsul fără dinţi al
Mariei, străzile îşi adânceau degradarea, pe zi ce trecea, clădirile deveneau
din ce în ce mai triste si cenuşii, văduvite de suflet.
Timpul se scurgea fără culoare, doar castanii
mai ţineau rostul anotimpurilor, şi munţii care păreau să-şi întindă braţele ca
pentru o ultimă îmbrăţişare peste inima bolnavă a oraşului.
Într-o zi, îmi beam cafeaua pe o
terasă, Maria păşea printre mese, fără să privească spre ele sau spre
consumatori, repeta ca pentru ea: “Care dă mă un leu? Dă, mă un leu!”
Cineva a chemat-o de la o masă.”Marie,
ia vino! Îţi dau doi lei şi o bere dar îl vezi pe ăla de la masa de acolo?
“ Du-te şi pupă-l pe gură! “. Femeia nu a
răspuns s-a îndreptat spre masă repetând aceleaşi cuvinte:, “Dă, mă un leu!”.
Când a ajuns în dreptul omului s-a aplecat şi l-a pupat cu zgomot. Luat prin
surprindere, bărbatul s-a ridicat şi a împins-o cu putere. “Uoo,Nebuno!”
Dezechilibrată, a căzut.
Câteva secunde s-a lăsat liniştea, apoi hohote de râs au izbugnit şuvoi .
Râdeau de căzătură Mariei sau de păţania bărbatului?
Poate de ambele. Maria s-a ridicat
încet, a privit în jur la gurile care clocoteau de râs, şi-a scuturat hainele
de parcă se puteau murdări mai mult decât erau şi s-a îndreptat uşor spre
ieşire. Pentru prima dată am observant în ochii ei, atât de goi altădată o
sclipire adâncă şi o umbră de lacrimă, doar buzele păstrau aceeaşi expresie de
zâmbet neutru.
Situaţia m-a impresionat. Râsul mesenilor
desenase în mintea mea imaginea unor hiene muşcând din trupul încă viu al
victimei.
După aceasta întamplare, a trecut ceva vreme
fără s-o întalnesc, fără să mă întreb unde este Maria. La fel cum dispare o
imagine neînsemnată, care nu a facut altceva decât sa ne izbească pentru o
clipa privirea, nelăsând nici o urmă să perturbe banda rulanta pe care ne
alearga rutina, disparuse şi Maria.
Până într-o zi, când trecând prin parc, pe acolo mergeam şi mă întorceam de la
şcoală, am fost surprinsă să văd, aşezată pe o bancă, o femeie
îmbracată şi machiată ca o… batrână Nu i-am dat atenţie. Femeia
şoptea ceva ca pentru ea.
Când m-am întors spre casa seara,ea
era tot acolo înconjurată de şoaptele ei. M-am oprit o clipă, curioasă
“Cu cine vorbeşti, Marie?” Nici un răspuns, şi-a continuat netulburată
monologul. Amintirile soseau în mitea ei de ici colo şi se concretizau în
cuvinte, fără noimă pentru mine. Îmi era greu să-i inteleg bolboroseala.
O singură propoziţie venea clar din când
în când, “Să nu-mi iei băiatul, Ioane!”
şi Maria o lua de la capăt.
După un timp, se pare că mi-a observant
prezenţa, s-a ridicat şi a plecat, repetând cu voce ceva mai tare,
cuvintele devenite obsesie. “Să nu-mi iei băiatul, Ioane! Să nu-mi iei
băiatul, Ioane!
Maria nebuna a murit, a fost găsită zăcând între ruinele unei case arse,
se zice că a fost a ei şi ea i-a pus foc, sa fi fost sau nu aşa, nimeni nu mai
ştia. A plecat discret cum îi fusese şi existenţa. Oamenii o uitaseră încă de
când era vie, în memoria lor, pe atunci, era doar Maria nebuna cu
laitmotivul ei:” Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?”
Nu am căutat sa aflu cine a fost Maria, o
acceptasem împreună cu oraşul. Auzisem că a fost cineva în
tinereţe. Când se surpase echilibrul ei nimeni nu-şi aducea aminte sau,
poate, nu observase nimeni. Ce a fost se ştersese din memoria celor care o
cunoscuseră, de când apăruse Maria nebuna. De ce? Din nepăsare? Adesea,
ne consolăm cu o abureală de milă pentru a nu ne simţi vinovaţi.Şi întindem un
ban de parcă ne-am cumpăra liniştea datoriei împlinite.
Cine ai fost, Maria!? “Am fost un om cu umbrele si luminile lui.Un om”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu