SUFLET RĂNIT
Mă aflu din nou în pragul sărbătorilor de iarnă, moment în care sufletul
meu, întreaga mea fiinţă, uită de vârstă şi se întoarce pe meleagurile
copilăriei unde mă regăsesc cu fetiţa plină de viaţă, cu codiţe şi cu
panglicuţă albă pe cap, aşa cum o cereau vremurile.
Mă simt într-un soi de transă, de
meditaţie! Nu mi se conturează, în minte şi suflet, starea perfectă dar ceea ce
pot să spun este o stare amestecată cu amintiri frumoase, bucurii, imagini ale
bunicii şi ale părinţilor, ale surorii mele cât şi a copiilor şi vecinilor.
Toate acestea nu mai sunt. Viaţa mi-a
purtat paşii departe de casa părintească, de locurile natale, trăind printre
străini, undeva într-un orăşel de munte, liniştit dar încărcat şi el de emoţii
şi sentimente. Nu pot să mă întorc acasă decât cu gândul. Acolo nu mă mai
aşteaptă nimeni de multă vreme. Singură, căsuţa părintească care, rezista
eroic, ploilor, vânturilor, viscolelor din Bărăgan, are acum poarta încuiată cu
un lacăt ruginit.
Amintirile mi se opresc undeva în faţa
porţii unde, îmi revăd mama care mă aştepta ca pe cel mai de preţ dar, dat de
Dumnezeu. Mă apropii cu emoţie de acel loc. Acolo am lăsat copilăria cu tot
farmecul ei, anii de şcoală, adolescenta mea, dar şi primele iubiri. Acele
iubiri platonice lipsite de interes şi lipsite de păcatele lumeşti.
Chipul mamei îmi surâde cald şi senin.
Ochii ei mă privesc şi acum cu aceeaşi dragoste. Castanul falnic de la poartă
mă aşteaptă şi el ca pe un oaspete de seamă. Intru în curtea casei.
Bolta de vită de vie mai are încă, pe ici pe colo câte un strugure stafidit şi
câte o frunză ruginie, merii, vişinii şi nucul sunt desfrunziţi complet iar
crengile lor parcă îmi simt mâhnirea şi parcă încearcă să îmi ofere
îmbrăţişările lor, în locul celor dragi care nu mai sunt. Toată ograda este
plină de frunzişul veşted şi răvăşit de vântul toamnei.
Oprită în fața scărilor, de la intrarea
în casă, gândul mă poartă înapoi la acea fetiţă şatena, cu părul lung şi la tot
ce cândva era în acea casă. Paturi cu saltele pline cu paie de grâu, presurile
ţesute în război, din diverse haine vechi, tablourile părinţilor şi a bunicilor
mei, agăţate pe perete, icoanele care tronau sub câte un ştergar frumos ţesut
sau cusut, străjuite de sticlele cu apă sfinţită care aveau în loc de dop
crenguţe de busuioc uscat, văd lămpile cu petrol care luminau, destul de slab
uneori, prin sticlele lor afumate.
Nimic nu mai este. Casa este goală.
Fiecare a luat rând pe rând, dea lungul celor treizeci şi cinci de ani, de când
casa este pustie, câte ceva.
În imagini îmi apare bunica mea care, în
ultimi ani, orbise şi care ne cauta cu mâinile întinse să ne simtă şi să ne
îmbrăţişeze. Să ne dăruiască covrigi, mere, nuci şi biscuiţi din poala șortului ei negru
şi care se cotrobăia prin buzunare să ne ofere câte un bănuţ, economisit de ea
cu mare trudă, pentru noi. Văd imaginea părinţilor. Mama care, ştia croitorie,
se necăjea, cu o maşină de cusut veche care îi rupea foarte des aţa, să ne
confecţioneze haine noi, pentru a ne îmbrăca frumos de sărbători iar pe tata care avea, un
atelier de tâmplărie unde îşi făcea veacul, lucrând din greu să poată întreţine
familia.
Revăd grădina plină cu flori dar şi pe
cea de legume, locuri în care mama se recreea, îngrijindu-le. Boala nu îi mai
dădea voie să părăsească curtea. Inima nu o mai ajuta şi tot timpul stăteam cu
teamă că într-o zi o voi pierde. Am pierdut-o când aveam douăzeci şi şapte de
ani, vârsta la care şi eu, la rândul meu eram mamă, însă nici aşa nu a fost
uşor. Plecarea ei mi-a lăsat un gol în inima care s-a umplut decât
foarte târziu sau poate niciodată. Şi acum, uneori plâng de dorul lor însă îmi
şterg lacrimile, pe furiş, să nu mă observe fetele mele că îmi este greu,
deoarece ele mă consideră un om foarte puternic, un om pe care nu îl poate
întoarce din drum nici o furtună, însă eu sunt atât de vulnerabilă încât mă
poate doborâ, nu furtuna, ci lipsă de iubire.
Mă cutremură în nenumărate rânduri
gândul că toţi ai mei s-au mutat tăcuţi într-o altă lume, dar cel mai cumplit
este gândul că acolo a ales să se mute şi mezina mea. Nu este nimic mai greu
decât perioada sărbătorilor. Atunci scaunele lor rămân goale iar sufletul se
ofileşte de dor şi durere.
Nu pot să fac nimic altceva în afară de
faptul că, le pomenesc numele la biserică şi le aprind câte o lumânare, care să le
lumineze cale, acolo sus unde s-au mutat.
E greu dar trebuie să mergem mai
departe. Tristeţea mea iar întrista şi pe ei, chiar dacă se află în locul unde
nu este nici întristare nici suspin.
Îi visez uneori. Vin în visele mele să
mă liniştească. Să îmi spună că fica mea este acolo cu dumnealor şi că este
foarte bine. Este un copil ascultător şi că pictează icoane.
Dumnezeu să fie cu ei, dar şi cu noi,
cei rămaşi aici pe pământ să le ducem dorul.
Sărbătorile noastre să fie perioade de
rugăciune şi meditaţie aşa cum ne-au fost în ultimii ani.
Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru puterea pe
care mi-a dat-o, să pot merge mai
departe.
Greu! Destul de greu, dar
trebuie!
Nimic fără Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu