ION CUZUIOC - R. MOLDOVA - PĂPUȘA ( Poveste pentru toate varstele)

PĂPUŞA
( Poveste pentru toate vârstele)

În ajunul revelionului Nicoleta primi în dar de la unchiul ei drag Antuan o păpuşă. O

păpuşă simplă, cioplită din lemn. Bucuria Nicoletei n-avea margini, cu atât mai mult că nu

are nici surioară şi nici frăţior şi să te joci cu păpuşa de lemn este o bucurie mare.

În fiece dimineaţă, cum deschidea ochii, Nicoleta, lua de pe scăunelul de alături păpuşa, o

îmbrăca în rochiţă, îi spăla ochişorii şi mânuţele, apoi o lua în braţe şi se aşeza cu dânsa la

masă să ia dejunul. Până spre amiază culegeau flori şi mure, prindeau fluturi şi alergau

„împreună” după vreun iepure rătăcit şi speriat. Când soarele se ridica, sus-sus pe bolta

cerului, Nicoleta se întorcea cu păpuşa acasă. Obosită de atâta zburdălnicie, făceau un duş,

prânzeau şi se culcau să se odihnească.

După amiază, când soarele se mai potolea niţel Nicoleta îmbrăca păpuşa în straie băieţeşti,

- „Aşa să-mi fii, până la amiază - fetiţă, după amiază – băieţel!”.

Şi păpuşa „se juca” băieţeşte: făcea avioane, zmei de hârtie, adică se juca Nicoleta, dar

acest joc era improvizat şi pentru păpuşă. Alergau cu mingea, meştereau chiar şi fluiere din

fag.

Seara Nicoleta adormea numai cu păpuşa, îi spunea tot felul de poveşti, îi îngâna duioase

cântece de leagăn. Da păpuşa, dă, ca păpuşa, stătea smerită, ascultătoare şi privea ţintă în

ochii stăpânii. Mai pe scurt, păpuşa de lemn era toată viaţa Nicoletei. Dar, iată ce a fost să se

întâmple. Pe Nicoleta a muşcat-o un ţânţar de baltă şi, sleită de puteri, a căzut la pat. Toţi

medicii mari şi mici, văzând că nu-i lucru de glumă au dus-o la spital. De păpuşă însă, au uitat

cu toţii. Ea a rămas acasă.

Între timp, la părinţii Nicoletei veni în ospeţie un oarecare Gabri, meşter mare, priceput în

tot felul de motoare. Petrece el o zi-două la casa Nicoletei şi iată că dă cu ochii de păpuşă, îi

cearcă mânuţele, picioruşele şi se apucă s-o modernizeze un pic. În curând, în locul găvanelor,

unde erau ochii, au apărut două becuşoare, mânuţele şi picioruşele au îmbrăcat spirale, iar

coşul pieptului s-a ales cu tot felul de fire, c-un motoraş, un reglator-minuscul de energie,

chiar și c-un acumulator, şurubele colorate.

În câteva zile meşterul a pus păpuşa pe picioare. Acum ea făcea singură tot felul de gesturi

cu mâinile, clipea din ochi, lumina, rostea cuvinte. Păpuşa nu mai era un simplu obiect de

lemn. Meşterul îi comanda exerciţii simple şi ea le executa îndată, ca un robot adevărat. „Un-

doi!” „La dreapta!” „La stânga!”, „Înainte!”, „Înapoi!” şi tot aşa, ca un soldăţel de plumb.

Între timp, Nicoleta se însănătoşi de-a binelea şi doctorii o învoiră să plece acasă. Drumul

înapoi îi păru nespus de lung. Vroia cu nerăbdare să se întâlnească cu surioara şi frăţiorul ei,

cu păpuşa de lemn, dăruită în ajunul revelionului de unchiul ei drag Antuan. Când deschise

uşa, o găsi în mijlocul casei, rostind cuvinte și mărşăluind în pas cadenţat. „Un-doi”,

„Înainte”, „Înapoi!”. La început, Nicoleta nici nu pricepu ce s-a întâmplat. Dar când s-o ia în

braţe, păpuşa unde o respinge cu putere, încordându-şi mâinile, dând înapoi, rostind cadenţat

în faţa Nicoletei: „La dreapta!”, „La stânga!” Pe Nicoleta o apucă plânsul. Păpuşa nu mai era

nici fetiţă de dimineaţă, nici băieţel după amiază…

                                                                                                                                Ion Cuzuioc