LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

LA MULȚI ANI ROMÂNIA!

Buna dimineața, oriunde vă aflați, dragi ROMÂNI!

Vă doresc unire în cuget și-n simțiri ! 

ION CUZUIOC - R. MOLDOVA - Centenarului Marii Uniri a Românilor

Ion Cuzuioc

 Centenarului Marii Uniri a Românilor  

Un țăran basarabean în Parlamentul României:

- De la patruzeci* încoace

Suntem dați în urmărire,

Fiindcă ne dorim doar Pace

Și o nouă Reunire!

______

*28 iunie 1940, ocuparea Basarabiei de către URSS.

Cetățenie redobândită de către basarabeanul român

Moș Ion, un om bătrân,

Clujul l-a văzut pe hartă;

Azi e cetățean român

Și-i fudul de altă soartă.

Basarabia sfâșiată

Sufletul pe toți ne doare,

Plâng și mamele cărunte,

Căci ni-i țara fără munte,

Și săracă fără mare.

Basarabia către NATO:

După ce-ai ajuns la Prut,

Eu te rog întinde-o mână

Și-mi ajut al meu ținut

Tot cu inima română!

Țăranii și Cuza Vodă

S-au deșteptat și ei din somn

Și l-au ales pe Cuza domn,

Ca să-i lovească-apoi damblaua

Când el le-a măsurat ocaua.

La monumentul lui Ștefan cel Mare

La monumentul lui Ștefan cel Mare,

Urmașii – mușatini cu nerăbdare

Așteaptă un semnal de-mbărbătare,

Cu gândul la o Românie Mare…

Limbii strămoșești

Limba ta, ca o coroană,

Pentru plai e un destin.

Dacă ești din neam latin

Să te-nchini ca la icoană!

Vox populi

Când vorbim limba română,

Ea ne e pe frunți coroană,

Noi cu inima blajină

Ne-nchinăm ca la icoană!

Limba română

Limba noastră, cea română,

Ce de veacuri o cântăm,

E ca apa din fântână,

Cu ea setea ne-alinăm.

Veșmânt sfânt

Un stăpân pe-al său meleag

Își slăvește dragul steag.

Steagul nostru tricolor

Pentru noi e-un viitor!

Ospitalitate ca în Basarabia

La butoiul de la noi,

Veneticii vin puhoi!

Beau duzine de pahare

Până uită să se care!

Năravul bolșevic

Cei bolșevici, vestiți călăi,

Nici azi năravul nu și-l schimbă:

Ei ne snopiră în bătăi,

De am rămas stâlciți…la limbă.

Ospitalitate
L-am poftit la mine-n casă,
Ca să-l servesc c-un vin, fireşte,
Şi de-atunci rusul la masă
Mă tot înjură... româneşte.

Fraternitate
Prietenia la români
Evoluează-ntradevăr:
De la o străngere de mâini
Până la tragere de păr...

F.M.I. în ţară pe la noi
Te vrei stăpîn pe-al nostru plai
Şi noi te vrem, o, F.M.I.!
Dar dolăraşul, pân' ni-l dai,
Nici n-are cine-l mai primi.

Welcome Rusia!

Îi primim cu vin, plăcinte,

Îi distrăm chiar și cu bancuri;

Ca să-i ținem bine minte

Ei pe-ospețe vin cu tancuri.

Unui polițist de frontieră

Când te văd cum stai în vamă

Cu privire de răcoare,

Un năstrușnic gând mă cheamă?

Granița s-o fac cărare.

În drum la Festivalul Național de Epigramă

cu cartea de ricoșeuri epigramatice

În audiență cu Floreta

Vin cu drag eu cu „ Floreta”,

Sufletul aman mă doare,

Că nu pot să fac naveta

Doar prin România Mare.

La Festivalul Național de Epigramă

de la Cluj „Eterna Epigramă”

La „Eterna Epigramă”,

Chiar în Clujul unitar,

Dacă uiți de Țara-mamă,

Ai de furcă…cu Funar.

KESSY ELLYS NYCOLLAS - ROMÂNIA - TU DE CE NU MAI EȘTI INOCENTĂ?

 TU DE CE NU MAI EȘTI INOCENTĂ?

Foto :internet

      Zilele trecute, am timis un filmuleț, cu un grup de bebelusi care se îmbrățisau, în messengerul mai multor prieteni și prietene din lista mea. Majoritatea mi-au mulțumit. Un bărbat însă îmi răspunde:

      -        Inocență, frumusețe!... de ce nu mai ești și tu la fel de inocentă!..

       -        M-a schimbat viața! Oamenii!

       -       Pe toti ne-a schimbat!  Pe unii mai mult, pe alții mai putin! Eu am rămas tot un naiv, un visător, dar nu-mi pare rău... E mai bine așa!..

       -       Și eu sunt naivă și visătoare!

       -      Nu se vede!

       - Ei da! Asta nu înseamnă că sunt și inocentă...Crezi că la tine se vede? Îți place ție să crezi că ești.

        -    Daaaaa! Eu chiar sunt.

       -  Așa crezi tu? Este ok atunci.

      -  Asta e! Fiecare are o anumită impresie despre sine însuși dar la fel de adevărat este că, de cele mai multe ori, gresim!

       -  Cu sigurantă gresim!

      Cum să mai poți fi inocent la o anumită vârstă? Cum să mai privești lumea prin acei ochi ai copilului nevinovat, copilul care caută și dăruește iubirea, necondiționat?

      Am suferit mult din această cauză.

Mama mea, o femeie de la țară, avea o viziune a ei despre viață și oameni.Trecuse prin prea multe necazuri și își dorea, cu orice preț, să mă învețe să văd lumea așa cum este ea, de fapt, nu cum îndrăznesc eu să o văd, deoarece eram un suflet sensibil, iubitor, un copil mămos. Adesea mă întreba și se întreba: cum o să mă descurc eu în viață?

       Anii au trecut, inocenta a crescut, a început să vadă totul prin proprii săi ochi, să simtă iubirea venită din partea ființelor cu care intra în contact.

      Experienta a avut și forme dure!

     Iubeam fără să pun condiții. Iubeam de parcă așa trebuia să se întâmple. Iubeam platonic. Iubeam așa cum și Dumnezeu ne iubește pe toți! Viața însă mi-a demonstrat că iubirea oamenilor mari este cu totul altfel decât iubirea unui copil inocent. Situațiile de dezamăgire m-au schimbat. Inima a început să ia forma unui cactus, să crească și  să ,,înmugurească’’.

      Ce păcat!

      În urma fiecărei dezamăgiri mai apărea ,,un mugur nou’’. Sufletul se simțea protejat. Credea că nimeni nu o să îl mai poată atinge.

    Au crescut atât de mulții ,,muguri’’!

    În interior se sufocau trandafirii iubirii! Ne mai putând îndura durerea, dezamădirea, minciuna, umilința, trădarea…

    Apoi, cu trecerea anilor, am învățat că, trandafirul este floarea care simbolizează iubirea. Că petalele îi sunt frumoas colorate, parfumate însă ,,trupul lui’’ este plin de țepii care îl face diferit de celelelte flori .

Foto:internet

    La început îl privim și îi simțim parfumul …mai tâtziu ,,spinii’’. Parfumul dispare o dată cu petalele ofilite însă, tulpina, încărcată de spinii înveninați, rămîne pentru multă vreme , în suflet  secătuindu-l  de putere, prin rănile provocate, care, în timp se cicatrizează însă nu se mai vindecă niciodată!

      Cu  timpul  însă, tot trupul meu a luat formă de ,,trandafir’’!  Spini pe suflet, spini în suflet, spini pe piele!

      De unde inocență?

      De unde dăruire?

      Aștepți să regăsești în mine, inocența fetiței de odinioară?

      Tocmai tu, acela care ai luptat pe toate căile, să mă rănești, obligându-mă să mă transform într-un ,,trandafir  frumos’’ la suprafață dar cu sufletul plin de spini, asemeni unui cactus?

     

Foto:internet

Am dăruit iubire și am primit, în schimb, reversal medaliei!

     Am ajuns să înțeleg, din toate lecțiile servite de viață, că cea mai importantă mișcare pe care trebuie să o facem este aceea de a învăța să ne iubim noi, pe noi înșine . Să renunță la a mai căuta iubirea în afara noaștră. Să renunțăm la amăgiri pentru a nu mai fi dezamăgiți, să fim cea mai important persoana, apoi restul … să ne bucurăm de orice nimic, să nu așteptăm până vom avea totul pentru a putea fi fericiți.

      Acum mă mai poți întreba de ce eu nu mai sunt inocentă, tocmai tu, care m-ai ajutat să o pierd?

      Dar  să știi un lucru:

      Sunt singură,  fiindcă am nevoie de liniște, pentru a o putea  regăsi!

      

      

KESSY ELLYS NYCOLLAS - ROMÂNIA - SUFLET RĂNIT

SUFLET RĂNIT

       Mă aflu din nou în pragul sărbătorilor de iarnă, moment în care sufletul meu, întreaga mea fiinţă, uită de vârstă şi se întoarce pe meleagurile copilăriei unde mă regăsesc cu fetiţa plină de viaţă, cu codiţe şi cu panglicuţă albă pe cap, aşa cum o cereau vremurile.

        Mă simt într-un soi de transă, de meditaţie! Nu mi se conturează, în minte şi suflet, starea perfectă dar ceea ce pot să spun este o stare amestecată cu amintiri frumoase, bucurii, imagini ale bunicii şi ale părinţilor, ale surorii mele cât şi a copiilor şi vecinilor.

        Toate acestea nu mai sunt. Viaţa mi-a purtat paşii departe de casa părintească, de locurile natale, trăind printre străini, undeva într-un orăşel de munte, liniştit dar încărcat şi el de emoţii şi sentimente. Nu pot să mă întorc acasă decât cu gândul. Acolo nu mă mai aşteaptă nimeni de multă vreme. Singură, căsuţa părintească care, rezista eroic, ploilor, vânturilor, viscolelor din Bărăgan, are acum poarta încuiată cu un lacăt ruginit.

        Amintirile mi se opresc undeva în faţa porţii unde, îmi revăd mama care mă aştepta ca pe cel mai de preţ dar, dat de Dumnezeu. Mă apropii cu emoţie de acel loc. Acolo am lăsat copilăria cu tot farmecul ei, anii de şcoală, adolescenta mea, dar şi primele iubiri. Acele iubiri platonice lipsite de interes şi lipsite de păcatele lumeşti.

        Chipul mamei îmi surâde cald şi senin. Ochii ei mă privesc şi acum cu aceeaşi dragoste. Castanul falnic de la poartă mă aşteaptă şi el ca pe un oaspete de seamă. Intru în curtea casei. Bolta de vită de vie mai are încă, pe ici pe colo câte un strugure stafidit şi câte o frunză ruginie, merii, vişinii şi nucul sunt desfrunziţi complet iar crengile lor parcă îmi simt mâhnirea şi parcă încearcă să îmi ofere îmbrăţişările lor, în locul celor dragi care nu mai sunt. Toată ograda este plină de frunzişul veşted şi răvăşit de vântul toamnei.

        Oprită în fața scărilor, de la intrarea în casă, gândul mă poartă înapoi la acea fetiţă şatena, cu părul lung şi la tot ce cândva era în acea casă. Paturi cu saltele pline cu paie de grâu, presurile ţesute în război, din diverse haine vechi, tablourile părinţilor şi a bunicilor mei, agăţate pe perete, icoanele care tronau sub câte un ştergar frumos ţesut sau cusut, străjuite de sticlele cu apă sfinţită care aveau în loc de dop crenguţe de busuioc uscat, văd lămpile cu petrol care luminau, destul de slab uneori, prin sticlele lor afumate.

       Nimic nu mai este. Casa este goală. Fiecare a luat rând pe rând, dea lungul celor treizeci şi cinci de ani, de când casa este pustie, câte ceva.

       În imagini îmi apare bunica mea care, în ultimi ani, orbise şi care ne cauta cu mâinile întinse să ne simtă şi să ne îmbrăţişeze. Să ne dăruiască covrigi, mere, nuci şi biscuiţi din poala șortului ei negru şi care se cotrobăia prin buzunare să ne ofere câte un bănuţ, economisit de ea cu mare trudă, pentru noi. Văd imaginea părinţilor. Mama care, ştia croitorie, se necăjea, cu o maşină de cusut veche care îi rupea foarte des aţa, să ne confecţioneze haine noi, pentru a ne îmbrăca frumos de sărbători iar pe tata care avea, un atelier de tâmplărie unde îşi făcea veacul, lucrând din greu să poată întreţine familia.

       Revăd grădina plină cu flori dar şi pe cea de legume, locuri în care mama se recreea, îngrijindu-le. Boala nu îi mai dădea voie să părăsească curtea. Inima nu o mai ajuta şi tot timpul stăteam cu teamă că într-o zi o voi pierde. Am pierdut-o când aveam douăzeci şi şapte de ani, vârsta la care şi eu, la rândul meu eram mamă, însă nici aşa nu a fost uşor. Plecarea ei mi-a lăsat un gol în inima care s-a umplut decât foarte târziu sau poate niciodată. Şi acum, uneori plâng de dorul lor însă îmi şterg lacrimile, pe furiş, să nu mă observe fetele mele că îmi este greu, deoarece ele mă consideră un om foarte puternic, un om pe care nu îl poate întoarce din drum nici o furtună, însă eu sunt atât de vulnerabilă încât mă poate doborâ, nu furtuna, ci lipsă de iubire.

     

  Mă cutremură în nenumărate rânduri gândul că toţi ai mei s-au mutat tăcuţi într-o altă lume, dar cel mai cumplit este gândul că acolo a ales să se mute şi mezina mea. Nu este nimic mai greu decât perioada sărbătorilor. Atunci scaunele lor rămân goale iar sufletul se ofileşte de dor şi durere.

       Nu pot să fac nimic altceva în afară de faptul că, le pomenesc numele la biserică şi le aprind câte o lumânare, care să le lumineze cale, acolo sus unde s-au mutat.

       E greu dar trebuie să mergem mai departe. Tristeţea mea iar întrista şi pe ei, chiar dacă se află în locul unde nu este nici întristare nici suspin.

       Îi visez uneori. Vin în visele mele să mă liniştească. Să îmi spună că fica mea este acolo cu dumnealor şi că este foarte bine. Este un copil ascultător şi că pictează icoane.

       Dumnezeu să fie cu ei, dar şi cu noi, cei rămaşi aici pe pământ să le ducem dorul.

      Sărbătorile noastre să fie perioade de rugăciune şi meditaţie aşa cum ne-au fost în ultimii ani.

      Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru puterea pe care mi-a dat-o,  să pot merge mai departe.

Greu! Destul de greu, dar trebuie!

         Nimic  fără Dumnezeu!

                                                         

ION CUZUIOC - R. MOLDOVA - OASPETELE (proză scurtă)

Ion CUZUIOC

    OASPETELE

       (PROZĂ SCURTĂ)

Îmi plac grozav filmele. Dar şi mai mult îmi place să le privesc singur. Nu de alta, dar când sunt mai mulţi în faţa ecranului încep discuţii, comentarii, replici de prisos şi la sfârşit nu mai înţelegi ce-ai vizionat: un detectiv sau o comedie, un film istoric sau fantastic. Aşa că, şi în acea seară am hotărât să privesc filmul de unul singur. De la serviciu am venit direct acasă, mi-am pregătit câteva sandvişuri, am făcut cafeaua şi m-am cufundat în fotoliu, aşteptând din clipă în clipă să înceapă filmul. Dar de-abia reuşii să muşc din sandviş, că se aude zbârnâind soneria. Să deschid, să nu deschid?! Soneria, însă, continua să-şi facă datoria. Am deschis.

– E-he-he! Noroc, Nicule! Nu cumva trăgeai la aghioase? Era Toma Mocanu, coleg de facultate pe care nu-1 mai văzusem de vreo şase ani de zile.

– Noroc, Toma! Intră, îi propun eu, dar în sinea mea gândesc: S-a zis cu filmul.

– Că mare boier te-ai făcut! în șlapi, halat. Baron adevărat, nu ca la noi la ţară, îmi face el complimente.

 Cu gândul la film, i-am propus lui Toma să treacă în salon la televizor. Începuse şi filmul. Până una-alta, zic, să-1 servesc şi pe dumnealui cu sandviş şi cafea.

– Cafea?! Peste noapte?! Ferit-a Domnul! refuză categoric Toma. Şi n-ai teamă de insomnie? se miră el. Ba şi tensiunea poate să se ridice.

  Dau cafeaua la o parte şi trec la bucătărie. Deschid un borcan cu compot şi umplu o ceaşcă în fugă.

– Măi, măi, măi! Cât zahăr ai pus? Sirop, dar nu compot! Din nou nu 1-am nimerit pe oaspete. Tu ştii că zahărul e duşmanul omului? De diabet zaharat ai auzit? îţi recomand să foloseşti cât mai puţin zahăr. Te poţi chiar şi lipsi de el, mă sfătui dumnealui.

  Capriciile sunt capricii, dar oaspetele rămâne oaspete, mă consolez eu şi trec din nou la bucătărie. Deschid o sticlă cu apă minerală.

–  Apă minerală? Gaze?! Dar eşti convins că ţi-i sănătos ficatul, rinichii, inima? Ai consultat medicul? Ai primit indicaţiile lui? Nu?! Atunci eu cred c-ar fi mai bine să bem o cană cu apă de izvor.

–  Apă de izvor la etajul doisprezece?! mă mir eu şi retrag sticla cu apă minerală.

  Ies la balcon şi iau o scrumbie afumată. O ţineam pentru zile mari, dar... oaspetele rămâne oaspete. O tai felioare în farfurie, apoi torn din ceainic apă fiartă într-un pahar și-i propun lui Toma să servească, iar el unde face:

–  Vai, Nicule! Şi n-ai teamă că poţi avea o gastrita sau hepatită, ba şi pietre la rinichi de la afumat, pipărat şi sărat?

  Când am mai auzit şi una ca asta, n-am mai putut răbda şi, ieşindu-mi din balamale, am rostit:

–   Bine, mă, mofturosule, da cu ce să te servesc?

 –  Cu nimic, dragă, îmi răspunse el calm. Nu-ţi fă probleme, am mâncat la cantina „Dietetica''. Hai mai bine să privim filmul.

    Am tras adânc aer în piept, mi-am luat locul în fotoliu şi mi-am îndreptat privirile spre televizor. Privesc şi citesc: „Sfârşit".