Obiceiurile de Anul Nou la Bumbeşti-Jiu

 VICTORITA ILEANA STOLOJANU

                 - ROMANIA -

Este frumoasă o definiţie poetică a folclorului: un copac înfipt cu rădăcinile în timp şi spaţiu dar cu coama răsfirată spre cer. El musteşte de fapte de viaţă, prezentând-o în diverse moduri.

Vatră de moşneni, cunoscători ai tainelor muntelui, Bumbeşti-Jiu a constituit un bogat izvor al folclorului românesc.

Vă prezentăm în continuare obiceiurile de Anul Nou

Printre obiceiurile tradiţionale, cele legate de sărbătorile de iarnă au frumuseţea lor aparte. După o perioadă de muncă istovitoare, venind vremea odihnei şi a petrecerilor, toată suflarea satului participă la sărbătorile schimbării anului în care un loc important îl ocupă colindele. Colindele vorbesc, într-o atmosferă de legendă, despre oameni şi natură, dar mai cu seamă despre trei domenii din viaţa satului şi a oamenilor: viaţa gospodărească sub diferitele ei aspecte, puterea şi frumuseţea tinerilor, eroismul şi iubirea văzute în perspectiva căsătoriei.

Piţărăii este un colind specific zonei de munte, care în Bumbeşti-Jiu se desfăşoară într-un mod deosebit faţă de zonele învecinate, în Ajunul Crăciunului.

Obiceiul acesta seamănă cu unul specific romanilor. Original, acest obicei presupune ca cetăţenii care participă la desfăşurarea lui, numiţi şi „piţărăi” să atingă cu beţele sau nuielele pe care le poartă anume stâlpii porţilor, uşile de la grajduri sau hambare, grinda casei şi să scormonească în cărbuni, pentru a aduce noroc şi belşug. Partea spectaculoasă a fost mereu îmbunătăţită.

Deşi la colindat participau numai băieţii şi fetele, amploarea acestui obicei cuprindea tot satul. Femeile pregăteau colacii sau desagii cu mere, bărbaţii pregăteau oalele cu vin pe care-l dădeau fiert colindătorilor îngheţaţi iar fetele pregăteau bunătăţi pentru băieţii plecaţi cu colinda.

Băieţii se organizau în cete, de obicei formau două cete, având fiecare un steag (ca pe vremea romanilor). Steagul era format dintr-o basma înflorată, luată de la cele mai frumoase fete din sat, dintr-o prăjină (par lung) având la capăt clopoţei şi busuioc, restul era învelit cu brăciri noi luate de la fetele din sat.

Obiceiul nu se păstrează întocmai astăzi. S-au mai pierdut din sensuri, însă bătrânii satului spun aşa cum ar trebui să se desfăşoare: cele două cete porneau de dimineaţă şi întrebau pe oamenii satului dacă fac piţărăi.

Dacă primeau încuviinţare, intrau în curtea gospodarului primind din mâna gazdei un blid cu boabe de grâu şi de porumb.

Cei doi băieţi, stegarii, luau cu mâna boabele şi le aruncau pe casă dialogând astfel:

„Bună dimineaţa lu’ ajun,

Ba-i mai bună a lui Crăciun,

Că-i născut într-un ceas bun.

Câte scântei sunt în foc,

Atâţia galbeni pe loc.

Stogul cât casa,

Pita cât masa.

Ce-i în casă să trăiască,

Ce-i afar’ să izvorască

Stăpânii ca să trăiască

Să le stăpânească ani ‘delungaţi

Ca-n ziua de azi.

Să trăiţi, să mai faceţi şi de’alt-an!”

Monica Brătulescu, în cartea „Colinda românească” spunea: „Formulele piţărăilor prezintă analogii izbitoare cu urările practicate de romani cu prilejul Calendelor lui Ianuarie. De altfel, cunosc o mare răspândire în zona celei mai intense romanizări care a fost Banatul şi Oltenia”. Însăşi cuvântul colide vine din latinescul „colindae”.

Mergând din casă în casă, stegarii se opreau la casa unuia dintre fruntaşii satului, unde se adunau toţi oamenii, fiecare având desagii cu colaci sau mere în spinare. Satul avea şase gazde: Alexandru Popeci (Bibilică) în Valea Sadului, Ion Nistorescu (Nică al lui Ion al Udrii), dascălul Petre Cimpu, Constantin Pătruţ (Constantin al Iordancăi), Ion Popescu (Ion al lui Constantin al Popii) şi Dumitru Crivăţ (Mitruţă Crivăţ), lângă şcoală.

În ograda gospodarilor amintiţi intrau flăcăii şi fetele însoţiţi mai de mult de fluieraşi, apoi de lăutari.

Fetele erau îmbrăcate de sărbătoare cu cămăşi cu altiţe, cu catrinţe cu râuri ţesute şi cusute cu migală de mâinile lor harnice, în picioare purtau tureci (ciorapi cusuţi cu râuri) şi opinci legate cu curele încrucişate.

Băieţii aveau cămăşi înflorate, cioareci şi vestă schilărească, căciuli de miel moţate, iar în picioare obiele curate şi opinci legate pe picior în sus încrucişat cu curele late.

Încingeau jocul bătând bătătura cu opincile noi, de săreau scântei. Sârba ca la Firizoi era însoţită de strigături ce mai mult stârneau jocul şi veselia. Între timp se adunau oamenii afară la poartă, se aşezau pe două rânduri iar cei din curte ieşeau pe rând primindu-şi piţărăii. Copiii purtau la gât săcuie noi, înflorate ţesute de mamele lor, în mâini aveau beţe de alun înflorate.

Bătrânii satului povestesc că aceste beţe ar avea menirea să înlocuiască stâlpii pe care se sta sprijinit pământul şi pe care-i rod vârcolacii.

Plecând de la o gazdă la alta, tot satul era în sărbătoare, jocul, chiuiturile şi strigăturile ţineau până seara târziu, când fiecare tânăr pleca spre casă cu gândul la fata iubită, cu care se va întâlni a doua zi, căci venea Crăciunul.

Pitaraii au doua ritualuri in Bumbesti, unul de la ,,bolovan’’ spre centrul civic si unul de la ,, bolovan’’ spre Curtisoara, demonstrand veridicitatea legendei descalecatului, cu cei doi frati Barlea si Bumbea.

Sorcova este un obicei de Anul Nou care nu se deosebeşte prea mult de modul în care se desfăşoară în orice parte a nordului Olteniei.

Mamele se îngrijeau din vreme pentru a pune crengi de măr sau de corcoduş într-un vas cu apă, pe care-l ţineau în casă. În ziua de Anul Nou cu aceste crengi, care înfloriseră între timp, făceau o sorcovă de toată frumuseţea. Astăzi sorcovele se fac din hârtie colorată.

Copiii, singuri sau în cete, mergeau pe la casele gospodarilor dacă primesc sorcova. Acolo unde erau primiţi, fiecare îşi alegea un membru al familiei sorcovindu-l (băteau uşor pe spate cu rămurica înflorită).

Iată o variantă de „sorcovă” culeasă de profesorul Găman de la Rădulescu Maria:

„Sorcova, vesela,

Să trăiţi, să’mbătrâniţi,

Ca un măr, ca un păr,

Ca un fir de trandafir,

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

Tare ca fierul,

Iute ca oţelul.

Câte cuie sunt pe casă,

Atâţia bani s-aveţi pe masă.

Câtă frunză în frunzare,

Atâţia bani în buzunare.

La anul şi La mulţi ani!”

Motivul floral îl însoţeşte pe bumbeştean încă de la primul scăldat.

Pluguşorul, obicei străvechi păstrat cu sfinţenie din generaţie în generaţie – este un colind de copii care a evoluat spre un adevărat poem al muncii. Este o datină specifică ţărilor agricole.

Copiii organizaţi în cete, având cel puţin un număr de trei membrii îşi construiau un plug de lemn (miniatură) punând între roţi şi un brad pe care-l împodobeau cu grijă.

În seara de ajun Anului Nou sau chiar în dimineaţa Anului Nou porneau pe la casele sătenilor, având tălăngi (clopote mari), bice sau buhai, întrebând gospodarii dacă primesc pluguşorul. Unde erau primiţi intrau în cete şi începeau uratul.

Textul „Pluguşorului”, ca şi în urările de nuntă, era presărat cu urări pentru a stârni hazul şi veselia caracteristice zilei de Anul Nou.

Urătorii prezentau desfăşurarea muncilor agricole de la găsirea locului pentru arat până la coptul colacilor. Din când în când un urător se oprea pentru a-i îndemna pe cei din ceată:

„Ia mai mânaţi, măi!”

Ceilalţi răspundeau pocnind din bici sau sunând clopoţeii: Hăi, hăi!. Colindatul se încheie cu urările de sănătate şi belşug, pe care le adresau copiii gospodarilor satului.

Florile dalbe este obicei de Anul Nou. Copiii organizaţi în cete având în mână beţe de alun înflorate trec pe la casele gospodarilor urându-le un an roditor:

„Am plecat la colindat, florile dalbe

Drumul nu s-a luminat,

Scoală-te cinstită gazdă,

Şi cu plugul trage-n brazdă,

Ară coasta şi colnicul

Ca să crească mare spicul,

Să crească mare bogat,

Că de mult l-am aşteptat,

Să mâncăm pâine prăjită,

Din cuptoare rumenită,

Hopuri, hopuri, hopurele,

La mulţi ani cu floricele

La anul şi la mulţi ani!”

                                                                                                           Sursa foto: internet