VICTORITA ILEANA STOLOJANU - PROZA

                                                                      RASFATATUL
                                                                        (prima parte)

         ASCULTAREA  ÎNSEAMNĂ  VIAȚĂ, NEASCULTAREA  ÎNSEAMNĂ  MOARTE

Peștișorul auriu  dacă  vine nu am aproape nimic să-mi împlinească pentru că n-am trăit niciodată în Boema cu ideea centrală de melancolie provocată de scurgerea timpului, n-am cunoscut nostalgia cu sensul grecescului ,,nostos,,. Am trăit fiecare clipă și mi-am așternut cu grijă ca să pot dormi.

Ascultarea înseamnă viață, neascultarea înseamnă moarte. Așa îmi spunea mama când eram mic. Am înțeles abia târziu că se referea la ascultarea și neascultarea celebrilor Adam și Eva izgoniți din Paradis și care datorită neascultării au cunoscut binele și răul și mai apoi moartea.

Pentru mine, chipul acesta serios a fost ca un scut şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru el. Nu pot spune că nu erau destule fete și în preajma mea, ba chiar era vorba de fiica unui profesor universitar,  care venea pe la mine prin cameră și mă certa întotdeauna că ce aștept oare, să-mi pice  Ileana –Cosânzeana din tavan?  Mă obosise așa mult fata profesorului venind zilnic la mine în cameră încât m-am dus și la cursurile acestuia de pedologie să văd cum i-ar sta bătrânelului ca bunic al fiicei mele. Nu-i stătea rău, dar mai bine îi stătea ca profesor de Pedologie și am ascultat cu drag despre solurile podzolice, despre solonceacuri, solonețuriși sărături. M-am căsătorit totuși la sfârșitul anului trei, nu cu fiica universitarului și, arătându-i acesteia verigheta m-a certat că nu-i bine să-mi cumpăr singur așa ceva. M-a crezut numai atunci când i-am dat o invitație la nuntă. Da, se pot face greșeli, pentru că n-a trecut mult de la nunta mea și fata universitarului și-a făcut sau avea deja un “prieten” la etajul inferior…era ușuratică. Știam sigur că de așa ceva n-aș fi știut să servesc. Și lipsa unei frumuseți supra atrăgătoare m-a ajutat. Recent m-a întrebat cineva care a reînviat în mine aceste povești dacă îmi pare rău. Nu, nu îmi pare rău de nimic. Viața mea este frumoasă pentru că mi-am construit cu migală și fără greșeli sancționabile fiecare etapă a ei. Cu renunțări și iar cu renunțări și Dumnezeu mi-a scos în cale câţiva oameni care nu m-au înțeles greșit, ba mai mult, au înţeles exact cine sunt.

Deși băiat, am  crezut zicala:

,,Fata care stă și-ascultă

Ia băiat cu minte multă,,. Cu minte multă mi-a fost fata luată soție, așa cuminte că în noaptea nunții o singură discuție a avut loc între noi. Ne-am spus fiecare un gând celuilalt: eu i-am spus că aș vrea să mănânc post în zilele de înaltă semnificație spirituală miercuri și vineri. Ce a afirmat ea suna cam așa:,, ai toată libertatea din lume. Fă ce vrei cu ea! Însă rătăcirile tale te vor durea doar pe tine. Eu consider că e prea scurtă viața pentru a-mi crea singură probleme. Tu să faci cum crezi! Gelozia și  teama de a te pierde nu sunt despre mine!,,

-Puțini băieți au avut norocul tău, spun răii! Nu-ți apreciau fetele nici inteligența, nici frumusețea, nici nimic. Ești cel mai însurat și cel mai liber bărbat totodată.

-Care din voi ar fi luat-o pe Victoria mea de soție? Ba că-i grasă, ba că-i cam izolată, ba că-i prea serioasă! Ce probe ați dat voi nevestelor voastre? Dacă vă umplu de bale cu pupatul? Eu am procedat ca Făt frumos cu Ileana Cosânzeana: calul  slab cu jăraticul. A mâncat tot jăraticul... deodată. Am dus-o la un film  ,,nouă săptămâni și jumătate‚’ și s-a plictisit în primul sfert de oră de imagini porcotoase. Avea de învățat pentru examenul de Microeconomie.Unul ca voi i-ar fi rupt creionul, căci continuu avea în gentuța ei, nu culori de colorat fața, ci creion și foaie, să noteze anumite lucruri care o interesau.

De atunci îmi tot spune formule magice ca o mare specialistă în tehnica ,,ho`  opnopono’’. Nu e cine știe ce, dar fiindcă normalitatea este azi un lux,  mie îmi vine să o întreb, zilnic, atunci când sosesc acasă:

-Ce vrăji a mai făcut nevasta mea?

Cumva prin această ascultare de părinți, învățători, tutori profesionali,   soție, am încercat ,,să nu pierd raiul,, cum spunea fiul meu, Mihai-Nicolae, cel mai cuminte copil de pe Terra. Ca tată îl întrebam:

-Măi copile, de ce asculți așa? De ce nu mă superi tu niciodată?

-Pentru că nu vreau să pierd raiul. Domnul profesor de religie,  ne-a spus că atâta timp cât noi suntem cuminți, ascultători de părinți și de dascăli, suntem în rai. Prima faptă rea ne face să-l pierdem și nu vreau acest lucru.

Citesc în  cartea lui Gordon Livingston ,, Prea devreme  bătrân,  prea târziuînțelept’’ capitolul ,,Singurele paradisuri adevărate sunt cele pe care le-am pierdut,,.

Desigur, paradisuri pierdute, în sensul că imaginea ceainicului de la bunica totdeauna ne va plasa în lumea minunată a scufiei Scufiței Roșii dar    să nu vrei să vinzi marca ,,Fram ’’‚ în condițiile în care de 25 de ani nu se  mai produce nimic sub ea aparține tot paradisurilor pierdute? Și să mai și cheltui pentru o mortăciune, plătind la Geneva pentru nefolosirea ei continuă...

Considerând poveștile drept arhetipul încifrat al existenței noastre, dar un arhetip îmbibat în bucuria primordială a jocului și jucăriilor, m-am hotărât să fac o curățenie în mitologia personală,  să văd dacă am regrete că am pierdut ceva, unii le spun amintiri,  și dacă n-oi  avea, cum se face că n-am?

Singurele  paradisuri sunt cele pierdute? Dar dacă n-am pierdut paradisul? Dacă suntem unii dăruiți de Dumnezeu cu răspunsul la întrebarea: ,, cât să beu să-mi fie numai bine’’? 

                                   Va urma.....