JURNAL DE REVISTA -INTREBARE

SCRISOARE DESCHISĂ

    (fragmentul, 8")

      Întrebare

    L-am întrebat o dată cum iubeşte el şi  mi-a răspuns... că nu iubeşte. Nu îl cred, nu vreau să cred asta, spune că nu iubeşte ca să se apare într-un fel de ceea ce simte, de ceea ce s-ar întâmpla dacă s-ar lăsa pradă sentimentelor. Parcă lupta cu propriile temeri ascunzându-le în suflet. Îşi înfrunta trecutul, sentimentele, trăieşte în umbra oamenilor care i-au lăsat o oarecare dezamăgire în suflet. Gândeşte complicat, simte în cel mai complicat mod totul, trăieşte intens fiecare clipă, azi simte într-un fel... mâine în alt fel.

    Cu cât iubim mai puţin şi pretindem că celălalt să ne iubească, cu atât suntem mai puţin apţi să fim iubiţi, mai puţin plăcuţi şi ne închidem tot mai mult în noi, devenim irascibili. Chiar dacă cineva ne abordează cu iubire, ne este frică, pentru că în fiecare iubire există posibilitatea de respingere, retragere. Te gândeşti atunci că nimeni nu te iubeşte, pui la îndoială iubirea celuilalt, o suspectezi, te aperi într-un fel, nu laşi pe nimeni să te iubească şi la rândul tău nu iubeşti pe nimeni.

    Atunci apare acea frică, te simţi izolat, singur... simţi că vrei să fi singur, te adânceşti în muncă sau în orice îţi distrage atenţia de la ceea ce îţi provoacă frică.

    Cert este că e atent când face orice lucru, analizează mult, nu ştii la ce să te aştepţi de la el.

 Mă atrage într-un mod inexplicabil, e o enigmă vie, pe care în sinea mea, aş vrea să o dezleg.

     În lipsa lui, mă agăţ de amintiri, pentru că ştiu că nu mi le poate lua nimeni.

    Stau şi ascult piesele noastre, care ne-au unit cândva, mă uit la pozele cu noi... fac asta ca să îl simt mai aproape, îl descopăr în poze din nou şi din nou, e altul de fiecare dată, mi se pare nefiresc că nu îl recunosc, când suntem împreună e într-un fel... e aşa cum îmi doresc şi îl ştiu, cel puţin aşa cred, iar când pleacă din nou... parcă e altul. Ploaia... era prezentă de fiecare dată când pleca... parcă simţea durerea mea şi plângea alături de mine.

      Nu există secunda în care să nu mă gândesc la el, la ce face, oare e bine? Aştept cu nerăbdare orice semn de la el în fiecare zi, iar când trec zilele, săptămânile şi nu dă nici un semn, simt sufletul atât de trist, fără nici o putere, un gol... cine oare ar putea să mă înţeleagă?

      Chiar şi aşa el îmi dă putere să merg mai departe, să continui în lumea asta fără nici un rost. În braţele lui am descoperit o altă lume, am găsit o altă faţă a fericirii, am învăţat să respir un alt aer.

      E tare greu să înţelegem rostul vieţii, adevăratul ei sens, poate doar când ne apropiem de sfârşit începem să pricepem cum se trăieşte, şi atunci... e prea târziu poate..

      De multe ori adorm plângând, gândindu-mă la el... oare ce face, el se gândeşte la mine? Îmi simte lipsa, simte lipsa nopţilor şi a dimineţilor în care adormeam şi ne trezeam unul în braţele celuilalt?

       Îmi erau atât de dragi dimineţile când mă puteam bucura de priveliştea chipului său luminat de atâta linişte, îmi erau dragi dimineţile când clipele treceau încet în timp ce mă lăsam învăluită de frumuseţea trupului său gol, de mirosul lui, de amintirile nopţii...

    “Cine îţi spune dimineaţa, te iubesc, te iubesc”, sau “Cine îţi spune la culcare, somn uşor eu îţi doresc”... cu aceste cuvinte ne alintam dimineaţa şi seara... mi-e dor să aud aceste cuvinte, atât de dor...

          Vreau să îl am aproape, să îl strâng în braţe, să îl sărut, să ne contopim amândoi într-un sărut pasional, să ne îmbătăm cu dragostea ce ne îmbrăţişa toată noaptea iar dimineaţa, ne trezeam îmbrăţişaţi şi o luam de la capăt. Îl sărut în vis şi în gând, pe frunte, pe obraji, pe ochi... pe buze nu, fiindcă îmi e teamă să nu îl ard din dragoste.

Va urma.......