JURNAL DE REVISTA - CONFESIUNILE MELE

SCRISOARE DESCHISA 

(fragment-1)

CONFESIUNILE MELE

Nu cred şi nici nu am intenţionat vreo dată, în nicio o situaţie, să cred că sunt o persoană perfectă. Cred că fiecare dintre noi avem cel puţin un defect major pe care uneori nu suntem capabil să ni-l vedem singuri sau şi mai rău nu vrem să il recunoaştem.

Eu recunosc defectul meu major şi sunt conştientă de existenţa lui încă din adolescenţă, timp al existenţei mele, când a trebuit să îmi iau viaţa în propriile mâini, îndepărtându-mă de casa natală, de părinţi, de oamenii din sat pe care îi cunoşteam încă de când am început să realizez că trăiesc între ei, de prietenii mei, de colegii de şcoală... de tot ceea ce formase până atunci universul meu.

Am plecat şi am început să cunosc locuri noi, lucruri noi dar ce a fost cel mai important... oameni noi.

Da oamenii noi mi-au adus foarte multe dezamăgiri, foarte multe semne de întrebare, foarte multe întrebări despre felul în care gândesc ei, despre felul cum văd ei lucrurile dar şi persoanele din jurul  acestora.

Până atunci eram un copil naiv care credeam că toată lumea gândeşte exact cum gândesc eu, vede lucrurile exact cum le văd eu, le  apreciază  aşa cum le apreciez eu... şi din nou revin la sentimentul cel mai important, iubeşte la fel cum iubesc eu.

Da! Acesta este cel mai mare defect al meu.

Mă îndrăgostesc la prima vedere!

 Exact aşa!

Nu am reuşit nici acum să înţeleg ce forţe necunoscute mă atrag şi mă leagă de anumite persoane într-un mod atât de puternic.

Încă de la prima întâlnirea a privirilor noastre simt că acel om va rămâne pentru foarte mult timp în viaţa mea, pentru a-mi completă propria istorie, pentru a mă face fericită sau nefericită, pentru a mă sprijini sau ajuta, dar de regulă eu sunt cea care sar în ajutor şi dacă mi se cere şi dacă nu, atunci când omul de lângă mine chiar are nevoie de asta.

Nu mă refer aici neapărat la un ajutor financiar ci la oricare altă formă de ajutor.

Eu sunt bună să dau sfaturi, să fiu umărul pe care se poate plânge, să ofer iubire şi compasiune, să fiu într-un cuvânt, prostul care moare de grijă altuia,.

Da! Exact aşa... şi nu mă reţin să o recunosc dar insist să vă fac cunoscut faptul că duc o luptă cu mine însămi să mă deştept din această prostie.

Eu am fost omul care nu am ştiut să mă bucur, în adevăratul sens al cuvântului, de realizările mele personale cât m-am bucurat când am ajutat şi am văzut pe faţa celui care a primit ajutorul meu, bucuria. Atunci eu eram cea mai fericită.

Mă leg cu tot sufletul de anumiţi oameni.Mă leg atât de tare încât ajung să sufăr din orice şi asta pentru faptul că nu cer nimic în schimb dar m-aş bucura să primesc cât se poate de des o vorbă bună, un gând bun, un salut în zorii dimineţii care să îmi demonstreze că mă regăsesc acolo în gândurile lor.

De multe ori nu se întâmplă aşa pentru că oameni, te uită foarte repede atunci când le faci bine... în schimb dacă ai greşit o dată, o singură dată, şi poate fi o greşeală destul de mică, de neînsemnată... nu te vor uita toată viaţa.

De ce oare suntem creaţi aşa?

 De ce oare nu ştim să apreciem şi să iubim omul într-un mod sincer, necondiţionat, lipsiti de interese ascunse...!

Sunt conştientă de orice greşeală, de orice situaţie în care mă bag, ca boul cu caul în gard, dar degeaba... Nu pot ieşi din acel vârtej decât atunci când povestea este deja ajunsă la maturitate... şi nici atunci cu voie bună.Şi atunci mă îndepărtez plină de regrete şi nemulţumiri considerându-mă incapabilă de a face totul ca acel personaj să simtă iubirea mea necondiţionată.

Nu cer nimic, înţelege-ţi?

 Dar tânjesc după iubire. Aştept de când mă ştiu să întâlnesc o persoană care să îmi spună, TE IUBESC, aşa cum eşti. Voi fi lângă tine mereu... şi aici vreau să precizez din nou că nu mă refer la îndrăgostire ci la o iubire pură aşa cum şi Dumnezeu ne iubeşte pe toţi.

Şi iată că în acest moment am găsit singură o explicaţie.

Şi Dumnezeu ne iubeşte, îi simţim iubirea însă nici nu îl avem alături şi nici nu l-am văzut niciodată.

De acum înainte voi căuta să îmi educ mintea în aşa fel încât să înţeleagă că oricare dintre persoanele care au făcu sau fac parte încă din viaţa mea... mă poartă în gânduri mă evidenţiază în rugăciuni chiar dacă mie nu îmi fac cunoscută asta... pentru că altfel nu reuşesc să foc o schimbare cu mine însămi.

Mereu îmi promit că nu o să mai fie o altă dată viitoare în care să procedez la fel dar de fiecare data, dau greş... şi ajung tot în situaţia mea bine cunoscută... bine învăţată în atâţia ani.

Degeaba îmi promit că data viitoare o să procedez altfel şi nu o să mai repet acelaşi scenariu...

Mă trezesc pur şi simplu din nou luată de val şi îmi spun: ei, asta e... sa întâmplat din nou... exact ceea ce ştiam eu mai bine... fără să îmi pun întrebarea, înainte, dacă fac rău sau nu...

Uneori mă gândesc că voi trăi momentul... dacă voi fi fericită sau nu, nu este niciodată o întrebare de început... pentru că măcar atât am învăţat... şi anume că... fericirea este relativă şi de faţadă...

Cu ea se începe iar pe parcurs se diminuează... niciodată nu creşte... cred că este o chestie matematică... de invers proporţional...

La început simt că acea persoană merită să mă aibă în viaţa ei... pentru că merită pur şi simplu acest lucru... nu pentru faptul că ar putea să mă facă fericită până la adânci bătrâneţi...

La un moment dat... când deja am puterea să îmi schimb comportamentul... las furia din mine să vorbească în locul meu... dar şi ea cedează şi preda ştafeta suferinţei... care este mult mai pricepută şi face ca regretele să dispară... transformând foarte repede dezamăgirea în satisfacţie şi punând totul pe seama unei noi lecţii de viaţă.

Mă opresc în loc, îmi imaginez că am în faţa mea persoana care mi-a provocat suferinţa şi îi spun cu zâmbetul pe buze... deşi în suflet doare, doare tare... ei bine, gata. Totul ia sfârşit aici că doar nu o să sufăr la nesfârşit pentru tine. Sunt capabilă încă să stau în picioare chiar dacă mi-ai adus destulă descurajare şi nesiguranţă... Mă întorc la fel de zâmbitoare continuând să îi declar... că încă mai ştiu să merg mai departe. Drumul meu nu se sfârşeşte aici şi acum.

Intodeauna am fost considerată o femeie puternică şi cu capul pe umeri şi chiar sunt Pentru asta nu voi rămâne niciodată agăţată de greşelile mele. Voi lăsa trecutul în urmă pentru că acolo îi stă  cel mai bine, îi este locul.

Ceva ce a trecut poate fi considerat că nu mai există şi că doar amintirile ne fac să ne întoarcem iar şi iar... iar eu refuz categoric să mai trăiesc din amintiri, preferând să trăiesc fiecare moment, fiecare zi pentru că ele ne formează prezentul... trecutul nu mai este... iar viitorul nu va şti nimeni dacă va veni.

 Acum  este cel mai important moment.

Viaţa este o călătorie... pe care trebuie să învăţăm să o savurăm pas cu pas, clipă cu clipă... şi cel mai important... să o acceptăm aşa cum vine... cu bune şi rele... chiar dacă poate aduce şi suferinţă.Şi ea este necesară... pentru că doar suferinţa ne ajută să ne înălţăm spiritual.

Nimic nu durează o eternitate... ci alternează...

După o satisfacţie, o bucurie... trebuie să ne aşteptăm şi la lovitura de graţie.Cu ea se echilibrează balanta vieţii. Dacă am fi mereu fericiţi am uita să ne plătim fericirea. Am uita să mulţumim celui care a fost lângă noi şi ne-a ajutat să o trăim... aşa că tot el, Dumnezeu, ne dă şi ne ia... atunci când noi uităm să Mulţumim... şi ceea ce am observat a fost faptul că exact atunci când totul pare să fie perfect... să meargă ca pe roate... trebuie să fiu pregătită pentru o nouă încercare... motiv care m-a făcut să înţeleg că drumul către fericire nu ar putea fi numit drum dacă nu ar fi plin de diverse obstacole şi dezamăgiri.

Cu ani în urmă, când mă aflam în suferinţa credeam că acolo lumea se va sfârşi... că nu ar putea exista nimic mai rău şi că de fapt toate sunt întoarse împotriva mea.

Trecând anii peste mine şi necazurile mele, am ajuns să înţeleg că de fapt nimic nu este întâmplător, nimic nu se întâmplă aşa... degeaba... şi am învăţat să accept şi să recunosc că am şi eu partea mea de vină. Deci. Sufăr, suport consecinţele greşelilor proprii şi nu uit ca de fiecare dată să îmi promit solemn că nu o să se mai repete pentru că mă voi schimba, invătându-mi lecţia... şi spunându-mi că aici se încheie un capitol al vieţii, că voi deschide un altul nou şi că voi merge mai departe... bazându-mă pe bagajul de cunoştinţe acumulate.

Sunt o fire extrem de hotărâtă şi niciodată nu am acceptat sfaturi, păreri pentru că eu nu pot asculta de alţii... nu le pot accepta scenariile considerând că doar eu pot să ştiu ce ar fi mai bine pentru mine.

Riscul reuşitelor sau al nereuşitelor a fost al meu şi am avut  puterea să mi-l asum... ne căutând vinovaţi sau ţapi ispăşitori.

Nu pot spune că de fiecare dată am ales corect sau am făcut exact ce trebuia ca să îmi fie bine... însă din greşeli am învăţat... nu m-am lăsat doborâtă de povara lor... ba chiar am devenit şi mai puternică.

Niciodată greutăţile nu m-au speriat. Din contră am devenit şi mai ambiţioasă şi cu mult mai multă încredere în mine.

Sunt omul care nu ştiu să cer ajutorul... iar lacrimile, regretele, suspinele, eşecurile şi înfrângerile le ascund foarte bine în interior, ferite de privirile iscoditoare ale celor care nu mă scăpă din ochiii,încercând să mă copieze crezându-mă mereu fericită... ne ştiind nici unul dintre ei ce luptă grea se duce în interiorul meu pentru că am ştiut mereu să afişez aceeaşi privire senină şi strălucitoare...

Viaţa m-a învăţat să lupt, să mă ridic singură după fiecare cădere şi să o iau de la cap iar şi iar.

Nu am căutat să îmi descarc sufletul în faţa nimănui doar cu scopul de a fi compătimită... ci am încercat intodeauna să arăt putere şi să transmit celor capabili să observe, o pildă, o învăţătură... şi să ştiţi că puţini au fost care au reuşit să mă cunoască... să îmi descopere slăbiciunea.

Aparent sunt o femeie cu care poţi urni munţii din loc.În realitate însă... fără iubire... fără un suflet de care să mă simt legată şi alături de care să mă simt, întreagă,  sunt bună de mai nimic.

Atunci când iubesc pe cineva, iubesc într-un mod destul de greu de înţeles şi pentru mine, dar iubesc fără nici o condiţie. Iubesc doar cu un scop poate. Scopul de a avea sursa de reîncărcare energetică...

În fine. Sper că tot ce a fost mai greu şi mai greu a trecut. Undeva în zorii dimineţilor mele soarele încearcă timid să răsară şi, pe strada mea,... iar eu privindu-l pentru a nu ştiu câta oară, mă îmbărbătez singura spunându-mi că voi supravieţui şi de această dată.

Şi ceea ce este cel mai important pentru mine... a ajuns să fie ideea că nu voi mai încerca să îmi caut jumătatea... deoarece alături de o jumătate falsă... nu voi reuşi niciodată să fiu un întreg...

Eu sunt un întreg... aşa am fost născută... un întreg. Am putut să fiu şi femeie... am înlocuit şi bărbatul care doar îşi mima bărbăţia... în schimb îmi era cea mai grea povară.

 Nu va mai plângeţi de singurătate. E mult mai bine să fii singură şi fără obligaţii... decât singură în doi si incarcată cu poveri care nu imi apartin.

KEN

11122017

                                                               JURNAL DE REVISTA : 2