SCRISOARE DESCHISA
(fragment-1)
CONFESIUNILE MELE
Nu cred şi nici nu am intenţionat vreo dată, în nicio
o situaţie, să cred că sunt o persoană perfectă. Cred că fiecare dintre noi
avem cel puţin un defect major pe care uneori nu suntem capabil să ni-l vedem
singuri sau
şi mai rău nu vrem să il
recunoaştem.
Eu recunosc defectul meu major şi sunt conştientă de
existenţa lui încă din adolescenţă, timp al existenţei mele, când a trebuit să
îmi iau viaţa în propriile mâini, îndepărtându-mă de casa natală, de
părinţi, de oamenii din sat pe care îi cunoşteam încă de când am început să
realizez că trăiesc între ei, de prietenii mei, de colegii de şcoală... de tot
ceea ce formase până atunci universul meu.
Am plecat şi am început să cunosc locuri noi, lucruri
noi dar ce a fost cel mai important... oameni noi.
Da oamenii noi mi-au adus foarte multe dezamăgiri,
foarte multe semne de întrebare, foarte multe întrebări despre felul în care gândesc
ei,
despre felul cum văd ei lucrurile dar şi persoanele din jurul acestora.
Până atunci eram un copil naiv care credeam că toată
lumea gândeşte exact cum gândesc eu, vede lucrurile exact cum le văd eu, le apreciază aşa cum le apreciez eu... şi din nou revin la sentimentul cel mai
important, iubeşte la fel cum iubesc eu.
Da!
Acesta este cel mai mare defect al meu.
Mă îndrăgostesc la prima vedere!
Exact aşa!
Nu am reuşit nici acum să înţeleg ce forţe
necunoscute mă atrag şi mă leagă de anumite persoane într-un mod atât de
puternic.
Încă de la prima întâlnirea a privirilor noastre simt
că acel om va rămâne pentru foarte mult timp în viaţa mea, pentru a-mi completă
propria istorie, pentru a mă face fericită sau nefericită, pentru a mă sprijini
sau ajuta, dar de regulă eu sunt cea care sar în ajutor şi dacă mi se cere şi
dacă nu, atunci când omul de lângă mine chiar are nevoie de asta.
Nu mă refer aici neapărat la un ajutor financiar ci
la oricare altă formă de ajutor.
Eu sunt bună să dau sfaturi, să fiu umărul pe care se
poate plânge, să ofer iubire şi compasiune, să fiu într-un cuvânt, prostul care
moare de grijă altuia,.
Da! Exact aşa... şi nu mă reţin să o recunosc dar
insist să vă fac cunoscut faptul că duc o luptă cu mine însămi să mă deştept
din această prostie.
Eu am fost omul care nu am ştiut să mă bucur, în
adevăratul sens al cuvântului, de realizările mele personale cât m-am bucurat
când am ajutat şi am văzut pe faţa celui care a primit ajutorul meu, bucuria.
Atunci eu eram cea mai fericită.
Mă leg cu tot sufletul de anumiţi oameni.Mă leg atât
de tare încât ajung să sufăr din orice şi asta pentru faptul că nu cer nimic în
schimb dar m-aş bucura să primesc cât se poate de des o vorbă bună, un gând
bun, un salut în zorii dimineţii care să îmi demonstreze că mă regăsesc acolo
în gândurile lor.
De multe ori nu se întâmplă aşa pentru că oameni, te uită foarte
repede atunci când le faci bine... în schimb dacă ai greşit o dată, o singură
dată, şi poate fi o
greşeală destul de mică, de neînsemnată... nu te vor uita toată viaţa.
De ce oare suntem creaţi aşa?
De ce oare nu
ştim să apreciem şi să iubim omul într-un mod sincer, necondiţionat, lipsiti de interese
ascunse...!
Sunt conştientă de orice greşeală, de orice situaţie
în care mă bag, ca boul cu caul în gard, dar degeaba... Nu pot ieşi din
acel vârtej decât atunci când povestea este deja ajunsă la maturitate... şi
nici atunci cu voie bună.Şi atunci mă îndepărtez plină de regrete şi
nemulţumiri considerându-mă incapabilă de a face totul ca acel personaj să
simtă iubirea mea necondiţionată.
Nu cer nimic, înţelege-ţi?
Dar tânjesc după iubire. Aştept de când mă ştiu
să întâlnesc o persoană care să îmi spună, TE IUBESC, aşa cum eşti. Voi fi
lângă tine mereu... şi aici vreau să precizez din nou că nu mă refer la
îndrăgostire ci la o iubire pură aşa cum şi Dumnezeu ne iubeşte pe toţi.
Şi iată că în acest moment am găsit singură o
explicaţie.
Şi
Dumnezeu ne iubeşte, îi simţim iubirea însă nici nu îl avem alături şi
nici nu l-am văzut niciodată.
De acum înainte voi căuta să îmi educ mintea în aşa
fel încât să înţeleagă că oricare dintre persoanele care au făcu sau fac parte
încă din viaţa mea... mă poartă în gânduri mă evidenţiază în rugăciuni chiar
dacă mie nu îmi fac cunoscută asta... pentru că altfel nu reuşesc să foc o
schimbare cu mine însămi.
Mereu îmi promit că nu o să mai fie o altă dată
viitoare în care să procedez la fel dar de
fiecare data, dau greş... şi ajung tot în situaţia mea bine
cunoscută... bine învăţată în atâţia ani.
Degeaba îmi promit că data viitoare o să procedez
altfel şi nu o să mai repet acelaşi scenariu...
Mă trezesc pur şi simplu din nou luată de val şi îmi
spun: ei, asta e... sa
întâmplat din nou... exact ceea ce ştiam eu mai bine... fără să îmi pun
întrebarea, înainte, dacă fac rău sau nu...
Uneori mă gândesc că voi trăi momentul... dacă voi fi
fericită sau nu, nu este niciodată o întrebare de început... pentru că măcar
atât am învăţat... şi anume că...
fericirea este relativă şi de faţadă...
Cu
ea se începe iar pe parcurs se diminuează... niciodată nu creşte... cred că
este o chestie matematică... de invers proporţional...
La început simt că acea persoană merită să mă aibă în
viaţa ei... pentru că merită pur şi simplu acest lucru... nu pentru faptul că
ar putea să mă facă fericită până la adânci bătrâneţi...
La un moment dat... când deja am puterea să îmi
schimb comportamentul... las furia din mine să vorbească în locul meu... dar şi
ea cedează şi preda ştafeta suferinţei... care este mult mai pricepută şi face
ca
regretele să dispară... transformând
foarte repede dezamăgirea în satisfacţie şi punând totul pe seama unei noi
lecţii de viaţă.
Mă opresc în loc, îmi imaginez că am în faţa mea
persoana
care mi-a provocat suferinţa şi îi spun cu zâmbetul pe buze... deşi în
suflet doare, doare tare... ei bine, gata. Totul ia sfârşit aici că doar nu o
să sufăr la nesfârşit pentru tine. Sunt capabilă încă să stau în picioare chiar
dacă mi-ai adus destulă descurajare şi nesiguranţă... Mă întorc la fel de
zâmbitoare continuând să îi declar... că încă mai ştiu să merg mai departe.
Drumul meu nu se sfârşeşte aici şi acum.
Intodeauna am fost considerată o femeie puternică şi
cu capul pe umeri şi chiar sunt Pentru asta nu voi rămâne niciodată agăţată de
greşelile mele. Voi lăsa trecutul în urmă pentru că acolo îi stă cel mai bine, îi este
locul.
Ceva ce a trecut poate fi considerat că nu mai există
şi că doar amintirile ne fac să ne întoarcem iar şi iar... iar eu refuz
categoric să mai trăiesc din amintiri, preferând să trăiesc fiecare moment,
fiecare zi pentru că ele ne formează prezentul... trecutul nu mai este... iar
viitorul nu va şti nimeni dacă va veni.
Acum
este cel mai important moment.
Viaţa este o călătorie... pe care trebuie să învăţăm
să o savurăm pas cu pas, clipă cu clipă... şi cel mai important... să o
acceptăm aşa cum vine... cu bune şi rele... chiar dacă poate aduce şi
suferinţă.Şi ea este necesară... pentru că doar suferinţa ne ajută să ne
înălţăm spiritual.
Nimic
nu durează o eternitate... ci alternează...
După o satisfacţie, o bucurie... trebuie să ne
aşteptăm şi la lovitura de graţie.Cu ea se echilibrează balanta vieţii. Dacă am
fi mereu fericiţi am uita să ne plătim fericirea. Am uita să mulţumim celui
care a fost lângă noi şi ne-a ajutat să o trăim... aşa că tot el, Dumnezeu, ne
dă şi ne ia... atunci când noi uităm să Mulţumim... şi ceea ce am observat a
fost faptul că exact atunci când totul pare să fie perfect... să meargă ca pe
roate... trebuie să fiu pregătită pentru o nouă încercare... motiv care m-a
făcut să înţeleg că drumul către fericire nu ar putea fi numit drum dacă nu ar
fi plin de diverse obstacole şi dezamăgiri.
Cu
ani în urmă, când mă aflam în suferinţa credeam că acolo lumea se va sfârşi...
că nu ar putea exista nimic mai rău şi că de fapt toate sunt întoarse împotriva
mea.
Trecând anii peste mine şi necazurile mele, am ajuns
să înţeleg că de fapt nimic nu este întâmplător, nimic nu se întâmplă aşa...
degeaba... şi am învăţat să accept şi să recunosc că am şi eu partea mea de
vină. Deci. Sufăr, suport consecinţele greşelilor proprii şi nu uit ca de fiecare
dată să îmi promit solemn că nu o să se mai repete pentru că mă voi schimba,
invătându-mi lecţia... şi spunându-mi că aici se încheie un capitol al vieţii,
că voi deschide un altul nou şi că voi merge mai departe... bazându-mă pe
bagajul de cunoştinţe acumulate.
Sunt o fire extrem de hotărâtă şi niciodată nu am
acceptat sfaturi, păreri pentru că eu nu pot asculta de alţii... nu le pot
accepta scenariile considerând că doar eu pot să ştiu ce ar fi mai bine pentru
mine.
Riscul reuşitelor sau al nereuşitelor a fost al meu
şi am avut puterea să mi-l asum... ne
căutând vinovaţi sau ţapi ispăşitori.
Nu
pot spune că de fiecare dată am ales corect sau am făcut exact ce trebuia ca să
îmi fie bine... însă din greşeli am învăţat... nu m-am lăsat doborâtă de povara
lor... ba chiar am devenit şi mai puternică.
Niciodată greutăţile nu m-au speriat. Din contră am
devenit şi mai ambiţioasă şi cu mult mai multă încredere în mine.
Sunt omul care nu ştiu să cer ajutorul... iar
lacrimile, regretele, suspinele, eşecurile şi înfrângerile le ascund foarte
bine în interior, ferite de privirile iscoditoare ale celor care nu mă scăpă
din ochiii,încercând
să mă copieze crezându-mă mereu fericită... ne ştiind nici unul dintre ei ce
luptă grea se duce în interiorul meu pentru că am ştiut mereu să afişez
aceeaşi privire senină şi strălucitoare...
Viaţa
m-a învăţat să lupt, să mă ridic singură după fiecare cădere şi să o iau de la
cap iar şi iar.
Nu am căutat să îmi descarc sufletul în faţa nimănui
doar cu scopul de a fi compătimită... ci am încercat intodeauna să arăt putere
şi să transmit celor capabili să observe, o pildă, o învăţătură... şi să ştiţi
că puţini au fost care au reuşit să mă cunoască... să îmi descopere
slăbiciunea.
Aparent sunt o femeie cu care poţi urni munţii din
loc.În realitate însă... fără iubire... fără un suflet de care să mă simt
legată şi alături de care să mă simt, întreagă, sunt bună de mai nimic.
Atunci când iubesc pe cineva, iubesc într-un mod
destul de greu de înţeles şi pentru mine, dar iubesc fără nici o condiţie.
Iubesc doar cu un scop poate. Scopul de
a avea sursa de reîncărcare energetică...
În fine. Sper că tot ce a fost mai greu şi mai greu a
trecut. Undeva în zorii dimineţilor mele soarele încearcă timid să răsară şi,
pe strada mea,... iar eu privindu-l pentru a nu ştiu câta oară, mă îmbărbătez
singura spunându-mi că voi supravieţui şi de această dată.
Şi
ceea ce este cel mai important pentru mine... a ajuns să fie ideea că nu voi
mai încerca să îmi caut jumătatea... deoarece alături de o jumătate falsă... nu
voi reuşi niciodată să fiu un întreg...
Eu sunt un întreg... aşa am fost născută... un
întreg. Am putut să fiu şi femeie... am înlocuit şi bărbatul care doar îşi mima
bărbăţia... în schimb îmi era cea mai grea povară.
Nu va mai
plângeţi de singurătate. E mult mai bine să fii singură şi fără obligaţii...
decât singură în doi si
incarcată
cu poveri care nu imi apartin.
KEN
11122017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu