( fragment-2)
Când iubeşti
Când iubeşti zilele trec mai repede, mai plăcut, mai uşor. Lumea ţi se pare mai bună, greutăţile sunt mai uşor de învins.
Când iubeşti pe cineva simţi că zbori, că pluteşti de fericire, întreg corpul îţi este învăluit într-o dulce amorţire.
Am avut puterea să mai cred că viaţa mea mai are încă, sens,. Ce bine m-am simţit în clipa aceea. O vorbă, un cuvânt, o rază de lumină în viaţa asta, atât de scurtă şi de imprevizibilă dar ce multă au contat.
Sunt oameni, persoane speciale care ne apar în cale şi care ne intra în viaţa atunci când ne aşteptam mai puţin şi pentru care ajungi să simţi ceea ce nici tu nu ai fost capabil să crezi că eşti în stare.
Apar atunci când aveai atâta nevoie să simţi că poţi iubi din nou, că totul este frumos, aşa cum ţi-ai dorit intodeauna şi nu credeai că mai există.
Iubire!
Ce e iubirea asta?
Dorinţă, suferinţa, prietenie, durere, amăgire!
Unde ajungem?
Cât de mult poţi spera la un moment dat şi cât de mult îţi poţi dori ceva ştiind, de fapt, ce se va întâmpla şi fiind conştient că toate iubirile mor la un moment dat!
Există iubiri pe care nu le poţi duce.
Te ard, te consumă pe dinăuntru, încep frumos şi nu se termină aşa cum ai visat pentru că, pur şi simplu, sufletul nu poate să le încapă atât de mari, atât de intense, atât de neobişnuite.
Poate sunt prea sensibilă, melancolică, am prea multă dragoste de oferit.
E greu, atât de greu! Simţi că totul se năruie, că nimic nu mai contează, simţi că tot timpul este înnorat, chiar dacă afară este soare, în suflet este înnorat, nimic nu te bucura, trec zilele pe lângă tine, fără să observi, fără să îţi pese.
Citeam undeva că ascultându-ne inimă vom începe să ne îndreptăm în direcţia bună, fără să ne gândim măcar la ce e bun sau rău. Am încercat şi asta. Am încercat să nu mă mai gândesc la gura lumii, să nu mă intereseze ce va spune societatea, să nu mă intereseze nimic altceva în afară de propria-mi persoană şi propria-mi fericire.
Este o soluţie nu spun nu dar amestecul acela de iubire şi durere este foarte greu de suportat. Trăim îndepărtaţi. Trăim spunându-ne cuvinte care uneori au o aşa mare încărcătură emoţională încât rămân pentru mult timp într-o stare de rău, de leşin, de durere de cap şi de amorţeală a buzelor.
De ce oare este să fie aşa? Trecem zilnic pe lângă fel de fel de oameni dar nici unul nu ne transmite nimic! Trecem ca şi cum nu ar exista şi trăim cu durerea în suflet pentru cineva care nu poate să ne fie alături fizic. Iubim cu aşa mare intensitate acel suflet încât doar gândul că există în viaţa noastră ne dă puteri nebănuite.
Cuvintele, gândurile curg şi nu se mai opresc. De fiecare dată când scriu mă gândesc la “el”, la noi şi nu aş vrea să simtă nimeni ceea ce simt eu de fiecare dată.
Uneori mi-e teamă să adorm.
Mă tem pentru că sunt nopţi în care îl visez şi aş vrea să nu mă mai trezesc din acel vis cu speranţa că doar aşa vom rămâne împreună.
E trecut de ora trei, dimineaţa şi încă n-am somn...
Dacă aş încerca să descriu acum ceea ce simt, cuvintele ar da naştere unor versuri dintr-o poezie tristă şi nu aş vrea nici să întristez dar nici să bucur pe cineva.
În sufletul meu este o harababură de sentimente şi trăiri, un gol imens creat de singurătatea în care trăiesc. Sufletul din mine se zbate între iubire şi iertare, între iubire şi teamă, între uitare şi dorinţa.
Simt că este aşa de mult pentru mine!
Trăiesc o poveste de iubire prea grea!
Mă străduiesc să înţeleg dacă merit eu toate astea sau nu!
Nu mai ştiu nici eu ce e cu mine. Starea asta însă, a devenit ceva normal de la o vreme.
Încerc să-mi ascult inima.
Încearcă să îmi spună că regretă
Acum ar vrea să dea timpul înapoi!
Mintea mă ceartă iar eu încerc să mă folosesc de cea mai banală scuză spunându-i că n-a fost vina mea.
Tot ce aş mai vreau acum ar fi să recapăt acea "părticică" pe care Bunul Dumnezeu mi-a dăruit-o într-o sfântă zi de miercuri, prima zi de după ultima zi de Paşte şi ştiu că e în zadar dar este foarte rar.
A început să se audă deja cântecul cocoşilor. Este dimineaţa şi îmi amintesc de dimineaţă în care ne-a prins zorii zilei făcându-ne declaraţii care acum îmi fură liniştea la gândul că am avut martor pe Bunul Dumnezeu.
O nouă zi abia începe!
Şi mă cuprinde o teamă... mi-e frig. Simt cum totul din jurul meu ia parte la suferinţa mea...
Mi-e frică de moarte... mi-e teamă de oameni... mi-e frică de propriile mele mâini... mă tem de Dumnezeu...
Şi adorm... aşteptând acelaşi coşmar ce-l am de luni întregi... şi care lăsa în sufletul meu multe semne de întrebare... mi-e teamă să închid ochii... îl vreau pe Dumnezeu, rana e prea adâncă. Şi... recunosc că vina... a fost... doar a mea.
Va urma.......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu