CĂRŢILE MELE - Dana,îngerul meu

Kessy  Ellys  Nycollas

Dana, ]ngerul meu Poezii

Bucure=ti, 2016

Kessy Ellys Nycollas - Dana, îngerul meu. Poezii - București 2016

Corectura: Manuela Băban DTP: Prosperity Exprim SRL Coperta: Prosperity Exprim SRL

ISBN: 978-973-0-22440-5

Toate drepturile asupra versiunii în limba română aparţin autorului. Reproducerea integrală sau parţială, sub orice formă, a textului din această carte este posibilă numai cu acordul scris al autorului.

E-mail:  oelena29@gmail.com Facebook: Kessy Ellys Nycollas / Dana ingerul meu 

Telefon: 

 0722 755 396 / 0761 623 572

Printed in Romania                           978-973-0-22440-5

Dedicatie

Dedic tot continutul cartii,Dana, ingerul meu ,tuturor acelor persoan, care vor avea placerea sa il citesca si sa descopere povestea unei vieti ........

Cu tot respectul, AUTOAREA

Cuvânt de început

Dana, fiica mea a plecat dintre noi în ziua în care ar fi  împlinit şaptesprezece ani înlocuind tortul aniversar cu o colivă, iar floarea nunţii cu un doliu. A plecat fără să spună nimic în afară de: iartă-mă mamă că te fac să suferi. Nu a uitat însă înainte de a pleca să lase scris în una din agendele ei următoarele: De sus, din ceruri, în acest moment, îmi văd toţi prietenii îndureraţi reamintindu-şi minunatele clipe petrecute cu mine. Aici, în noua mea locuinţă, toţi oamenii sunt buni, darnici, înţelepţi şi vorbesc cu mine ca şi când s-ar cunoaşte de-o viaţă. Acum nu trebuie să vă faceţi griji pentru mine, deoarece acum sunt îngerul păzitor al tuturor prietenilor mei. Aş vrea să pot să vă spun ce gândesc şi să vă povestesc cum este aici. Sper că într-o zi vă voi reîntâlni şi că voi putea vorbi din nou cu voi aşa cum o făceam demult. De obicei, eu nu cotrobăiam în camera ei. Nu eram curioasă să îi citesc corespondenţa (pentru că pe atunci,  în 2001, încă se mai practica corespondenţa scrisă pe bileţele sau trimisă prin poştă). Nu eram curioasă să îi citesc jurnalele. Ştiam că are aşa ceva dar, din bun simţ, nu o făceam. După moartea ei însă, sperând că voi găsi o pistă care să mă conducă către un răspuns, am dat de o agendă micuţă în care nu avea mare lucru notat. Textul câtorva colinde şi în rest mâzgăleli parcă făcute în momente de tristeţe, de furie, de revoltă sufletească. Răsfoind însă această agendă am găsit rândurile pe care le-am scris deja mai sus. Nu ştiu ce a fost în mintea ei, în sufletul ei, în viaţa ei în momentul în care a făcut această însemnare! Sunt cuvinte care vin parcă din sfera paranormalului. Cum poate o tânără, la vârsta de cincispre zece ani, să poată să îşi imagineze astfel de lucruri? Am spus cincisprezece ani. Nu din greşeală, ci pentru faptul că, împreună cu sora ei mijlocie, am analizat atât forma scrisului cât şi culoarea cernelii şi am stabilit că, în urmă cu doi ani, au avut o astfel de culoare de cerneală dar şi faptul că ea, prin clasa a opta, scria în acel mod, străduindu-se pe parcurs să şi-l schimbe. 

.................................................................... S-a născut la ora 02:15:00, în dimineaţa zilei de 04.06.1984, în comuna Fierbinţi Târg, judeţul Ialomiţa. Ne-a părăsit la ora 0:30:00 în noaptea de 04.06.2001 la Spitalul Judeţean Timişoara. Era elevă în anul doi la Liceul de Informatică din Petroşani, Judeţul Hunedoara. DUMNEZEU SĂ O ODIHNEASCĂ ÎN PACE!

               Prefaţa editorului

Dana, îngerul meu este o carte document scrisă în versuri pline de sensibilitate şi cu o mare încărcătură filozofică. La prima vedere, pare o mică carte de poezii în care, o mamă îndurerată care şi-a pierdut fiica cea mică, mult iubită, îşi exprimă, în scris, durerea. Dar este mai mult decât atât. Este o carte care ne îndeamnă la reflecţie pe tema vieţii şi a morţii, care ne pune faţă în faţă cu unul dintre cele mai importante evenimente ale vieţii umane: despărţirea de planul terestru, călătoria sufletului şi frământările prin care trec cei care rămân în urmă, plângând pierderea unei fiinţe iubite. Iar când această pierdere dureroasă devine şi mai devastatoare, când sufletul care a plecat a stat puţin timp printre noi datorită unor erori medicale, datorită neimplicării şi indiferenţei medicului care ar fi  trebuit să apere viaţa pacientului prin toate mijloacele, textul cărţii capătă valenţe şi mai profunde. Spun că este o carte document pentru că prin literatură deschidem o nouă fereastră către realitatea dureroasă a sistemului medical de la început de secol XXI din România.

O tânără de 17 ani, până în acel moment perfect sănătoasă, acuză dintr-o dată dureri de cap şi slăbiciune generală. Simptomele se agravează rapid, fata intră în comă şi moare după câteva zile sub privirile neputincioase ale medicilor. Poate că a fost scris în destinul ei să trăiască doar până la 17 ani, poate că Dumnezeu ar fi  luat-o la El indiferent de eforturile şi de competenţa medicilor. Totuşi, rămâne în urmă zbuciumul sufletesc al celor care au iubit-o pe Daniela care se vor întreba mereu dacă iubita lor fiică, soră, prietenă, ar fi  trăit şi acum dacă sistemul medical ar fi  fost unul decent. Daniela a fost un înger pe Pământ cât a trăit, a adus bucurie şi iubire în jurul ei. A avut şi unele calităţi vizionare, care s-au manifestat într-o zi când, la 15 ani, cu doi ani înainte să moară, a scris în jurnalul ei câteva rânduri care prefaţau călătoria în Cer pe care urma să o facă, rânduri pe care le regăsiţi pe coperta 4 a cărţii şi în introducere. Atunci când cineva se naşte la aceeaşi dată (4 iunie) în care moare poate fi  un indiciu al unui destin special. A venit să ne înveţe ceva important, a avut o misiune de îndeplinit. Daniela a sosit pe Pământ într-o familie frumoasă şi iubitoare şi a avut parte de iubirea şi grija unei mame fascinante, o poetă cu un suflet deosebit de sensibil. Prin mama ei, şederea pe Pământ a Danielei şi mesajul ei ni s-au făcut cunoscute şi nouă, cititorilor acestei cărţi. Mesajul micului volum de poezii este unul spiritual: există un destin pentru fiecare, faptul că uneori 

îl cunoaştem dinainte printr-o viziune indică faptul că există o anumită predestinare în vieţile noastre. Există un suflet în fiecare dintre noi, care îşi continuă existenţa după moarte. Noi, oamenii, suntem 

fiinţe complexe pentru că avem şi un suflet care comunică cu mintea noastră peste timp. Primim mesaje în vis, în viziuni, avem îngeri păzitori şi îndrumători. Nu ne naștem şi nu murim singuri – în plan spiritual mereu există cineva care ne veghează, apără şi îndrumă. Dacă aveam mai mult timp până la lansare, am fi  fost fericiţi să putem să includem în paginile acestei cărţi şi scurte mărturii ale prietenilor şi colegilor Danei, cuvinte gingaşe care să rămână peste timp. Sperăm ca la următorul tiraj gândurile voastre pline de iubire să îşi facă loc între paginile acestei cărţi în memoria iubitei copile, Daniela Georgiana, Dumnezeu să o odihnească în pace . Vă invit să citiţi şi poeziile cuprinse într-un alt volum al autoarei, Toate iubirile mor, tipărit de curând. Citiţi, reflectaţi și iubiţi, învățați să trăiţi vieţi pline de sens, pentru că poate nu ne alegem destinul dar cu siguranţă noi suntem cei care alegem clipă de clipă ce facem cu timpul care ne-a fost dat să îl trăim pe Pământ. Cu iubire şi recunoştinţă,

 Felicia Drăgușin

 Editor la Prosperity Exprim www.vreausafi uscriitor.ro

Ca o câmpie.....

Ca o câmpie pârjolită

 De arșiță în luna lui Cuptor,

 Stă inima în piept rănită,

 De dorul ce m-apasă, simt că mor!

În minte toate dor și se răscoală. 

Din ochi, lacrimi fi erbinți mi se preling pe față,

 Iar buzele rostesc o rugăciune ca o șovăială,

 Mă simt lipsită de putere și de viață!

Sunt ca un mort ce-și duce crucea,

 Pentru că din ce-a fost pe lumea asta, atât a mai rămas,

 Mă simt de parcă-n față am răscrucea,

 De drumuri încurcate ce mă lasă fără glas!

Buzele-mi ard și-mi ard și ochii 

Simt în adânc de sufl et cum se naște, 

O rană adâncă care dă durerii,

 Puterea să mă doară și mă paște,

 Gânduri de-a valma și cuvinte,

 Imagini ce îmi amintesc de chipul tău, 

Toate se-nghesuie să îmi aducă aminte

 Că te-am pierdut, ÎNGERUL MEU.

Trăiesc cumplite clipe de durere,

 Aș vrea să mor și eu în aste zile,

 Știu însă că-mi va da putere

 Doar Bunul Dumnezeu să trec prin ele.

Acesta-i chinul ce mă vlăguiește

 De cincisprezece ani de la plecarea ta, 

Când ursitoarea rea la naștere ursește 

Să moară omul exact în ziua-n care se năștea. 

M-a osândit în loc de tort să fac colivă, 

Iar vinul să nu-l beau, ci să stropesc mormântul.

 Nu înțeleg de unde pot să fi u activă, 

Când plânge-n mine tot și îmi jelesc cuvântul!

O forță nevăzută, dar simțită, 

Îmi dă putere an de an, 

Să pot să mă ridic, să nu mă las înfrântă, 

Să fi u un om puternic, să nu trăiesc în van! 

Voi trece și de astă dată, 

De-aceste zile triste și amare, 

Voi face ca și altă dată, 

Din toată această grea durere, o chemare!

O lacrimă de ceară

Azi, lacrima de ceară a unei lumânări,

 A picurat fi erbinte-n farfurie, 

Când singură, cuprinsă de-ntristări,

 Am plâns și am mâncat, singură, la masa din sufragerie!

Străină sunt și singură prin lume.

 Nu mă-ntreabă nimeni de ce plâng, 

Nu am spus la nimeni ce-aș fi  vrut a spune,

 Am străbătut aiurea, cărările din crâng! 

M-am aplecat și am cules o fl oare,

 Fără să pot spune vreun cuvânt,

 Simt sufl etul în mine cum parcă moare, 

Că nu pot fi -n această zi la tine la mormânt!

Sărut fotografia ta și lacrima îmi șterg, 

Mă simt de parcă undeva departe vreau s-alerg, 

............................................................. 

Nu pot să fac nimic decât să-mi văd de drum

 Așa cum am făcut... și până acum. 

Premoniție

Am văzut cu multă vreme

 Înainte de-a muri, 

Cum e în lumea de apoi 

Și-napoi că voi veni.

V-am lăsat cuvinte triste, 

Scrise de mânuța mea.

 Voi, citindu-le-ndelete, 

Veți pricepe, de veți vrea.

Spun că de aici de sus,

 Din cer, în acest moment,

 Văd doar prieteni supărați, 

De-al plecării sentiment.

Retrăiesc clipe frumoase 

Petrecute împreună,

 Privind spre cer, ei îmi șoptesc:

 Trăim cu tine, clipele din urmă.

Îi văd, îi simt și îi ascult,

 Din casa mea cea nouă,

 În care locuiesc de-acum

 Și vă duc grija vouă.

 Să fi ți mai buni, mai iubitori

 Și ura s-o lăsați de-o parte, 

Pentru că marile valori,

 Nu vor scăpa pe nimeni de la moarte.

 Aicea sus, în lumea mea, 

Toți oamenii sunt iubitori, 

Se poartă și vorbesc de parcă 

Ne-am fi  văzut de mii de ori.

Sunt darnici, buni și înțelepți,

 Cu mine se poartă frumos, 

Cu „scaune“ la cap și drepți

 Și vor să-mi fi e de folos. 

De aceea aș vrea să pot să spun, 

Să nu vă faceți griji acum,

 Pentru că eu din lumea fără dor

 Sunt pentru voi îngerul păzitor. 

Și vreau să spun prietenilor 

Că sunt mereu în preajma lor.

Aș vrea să spun tot ce gândesc 

La toți aș vrea să povestesc 

Cum e aici în lumea mea

 Și cât aș vrea să plec din ea.

Să fi u din nou cu voi acasă

 Să stăm cu toții la o masă

Să povestesc cum e aici 

Și să fi m iarăși buni amici.

Balada unei morți

Era o noapte de Rusalii, înstelată,

 În care Duhul Sfânt coboară.

 De sus, din bolta cerului înaltă,

 Încet, încet, ca pe o scară.

Şi vine pe acest Pământ cu voie,

 Să ne aducă bucurie, 

Să ne ajute la nevoie

 Şi unii din cei morţi să-nvie.

Dintr-o credinţă strămoşească, 

Atunci am aşteptat şi eu 

Copilul meu să mi se nască, 

Să fi e fericit mereu.

Puţin trecut de miezul nopţii, 

Fetiţa mea mi se năştea.

 Eram nespus de fericită, dar

 Pe mama o vedeam privind la ea.

Nu am crezut o clipă atunci,

 Că mama mea a re-nviat. 

Privind în jurul meu şi la alţi prunci,

 Că am şi eu unul, am realizat.

 Ţinând-o strâns la pieptul meu

 Simţeam un sentiment ciudat, 

Care umplea un gol din suflet

 Ce s-a creat când mama a plecat.

 Şi-ncet trecură zile după zile,

 Fetiţa mea creştea cuminte şi frumoasă.

 Şi zâmbitoare cum era din fire,

 Mă fericea când mă-ntorceam acasă.

Şi parcă aripi îmi dădea 

Văzând-o cum sub ochii mei creştea

 Şi mă rugam la Domnul Sfânt, ceresc, 

Să-mi dea putere să o cresc.

Aveam de multe ori o teamă,

 Că zilele îmi sunt puţine. 

Şi n-am să pot s-o iau în seamă,

 Când nevoie va avea de mine.

Crescuse mai înaltă mult ca mine

 Şi poate asta mă făcea,

 Să cred că nu mai am putere 

Şi s-o ajut, nu voi putea.

Am încercat să fac orice

 Numai să fi e fericită.

 Calculator şi role eu i-am luat

 Dar mai întâi o bicicletă.

Vedeam pe fa ţa ei cum radia 

De fericire că le avea. 

Şi ori de câte ori putea,

 Cu lacrimile-n ochi îmi mulţumea. 

A vrut să aibă acasă netul

 Şi i l-am pus chiar de Crăciun.

 Nu pot descrie bucuria,

 Ce o avea în sufl et de acum.

Însă de aici ea m-a trişat

 De mine n-a mai ascultat

 Şi nopţi la rând îşi tot pierdea,

 Pe net, de vorbă ea stătea.

Am încercat şi-am implorat-o

 Să mă-nțeleagă că nu-i bine. 

Am încercat, dar n-a făcut-o,

 N-a vrut să asculte şi de mine.

De la Crăciun şi pân’ la Paşte

 Mesaje-n vise am primit,

 N-am înţeles ce rău mă paşte 

Şi că sfârşitul i-a venit!

N-am înţeles, că n-am putut,

 Tristeţea ce-o avea pe faţă. 

Sau poate că nu îndeajuns, 

Am stat atentă s-o privesc în faţă.

 Din fi rea caldă ce era

 Şi veselă, şi fericită, 

Cu zilele care treceau 

Privirea îi era din ce în ce mai tristă.

 ............................................

 N-am înţeles-o, Doamne, şi o rog

 În fi ecare zi să-mi dea iertare,

 Şi să-nţeleagă că şi acum, 

Şi sufl etul, şi inima mă doare.

 ..................................................

 Nu mai avea timp să mai vadă 

Natura care învia.

 În taină mare şi pe-ascuns,

 Mormântul i se pregătea.

În jur se simţea un fior, 

Şi jalea o simţeam cu toții,

 Iar într-o noapte am visat, 

Un doliu pus în faţa porţii.

Îi povesteam ce am visat, 

Dar ea râdea de mine 

Că stau prea mult la fi lme

 Şi văd ce nu e bine.

I-am spus c-am coborât o scară,

 Şi-nseamnă că voi pierde mult, 

Dar ea mi-a spus: lasă-mă-n pace,

 Nu vreau să te ascult! 

...........................................

Şi ea visa vise urâte,

 Şi se trezea plângând,

 Suna la sora ei mai mare 

Şi printre lacrimi, îngânând, 

Spunea acesteia să aibă

 Mai multă grijă de al ei cumnat, 

Să nu se-ntâmple vreun rău,

 Căci el este mereu plecat.

 ....................................

 Nici unul nu am îndrăznit 

Să ne gândim că ea

 Va fi  cea care să ne lase 

Cu o durere atât de grea.

O dată cu-nceput de Mai 

A început s-o doară,

 Puţin câte puţin tot capul, 

S-o ia cu ameţeală.

Spunea mereu că nu îi este foame, 

Şi că o dor toţi dinţii,

 Dar tot n-am înţeles nimic, 

Mă jur, azi, pe toţi sfi nţii!

Văzând că zilele tot trec

 Şi nu-şi mai revenea, 

La medic am decis să merg 

Cu ea alăturea.

 Acesta-mi spune: nu e grav. 

Stai liniştită, mamă,

 Doar pentru un lucru de nimic

 Nu face atâta dramă.

 Am mai lăsat câteva zile 

Să treacă peste noi, 

Şi neavând ce să-nţeleg,

 Am mers iar, înapoi.

Am explicat din nou, la medic,

 Cum că ceva nu-i bine. 

Să nu mai lase timp să treacă, 

Şi hotărăște-ntr-un târziu, în fi ne,

La alt coleg de-al lui să merg,

 Dar totul este bine.

 Du-te, şi când te vei convinge,

 Să vii din nou la mine. 

...............................

 Mergeam pe holul din spital şi ea

 Era din ce în ce mai dărâmată. 

Dar niciun medic n-a putut,

 Lucrul acesta să îl vadă!

Şi-au mai trecut aşa trei zile, 

Ce le-a trăit într-un salon.

 Doar cu perfuzii şi cu somnifere, 

Că nu s-a mai trezit din somn.

Realizând c ă au greşit, 

Mi-au pus-o în salvare.

 Ajunsă iar la Petroşani,

 Şi aşteptând pe (doctorul) Iacob, moare.

Întinsă pe un pat în cabinet

 Şi încercându-şi pe rând ochii,

 S-a întors pe partea stângă şi cuminte,

 Primi cu demnitate, clipa morţii.

Când în sfârşit, într-un târziu,

 Doctorul vine agale

 A început şi el să strige:

 Băăă.. fata asta moareee!

Şi a murit!

 Degeaba a-ncercat

 Cu palme şi cu oxigen să-i mai dea viaţă!

 N-a mai putut face nimic,

 Ca şi pământul ea era la faţă.

Au dus-o la reanimare 

Şi-au aşteptat pân’ dimineaţă,

 Dar în zadar! Copilul meu,

 Nu a mai revenit la viaţă!

Văzând-o dimineaţa că e încă-n comă

 La Timişoara m-au trimis,

 Urcând-o în elicopter,

 Fără de șansă, el mi-a zis.

 Urcând alături, lângă ea,

 Şi cu speranţă-n Dumnezeu, 

Credeam că Timișoara-i mare

 Şi-mi va salva copilul meu.

 Aşa vrea Domnul ca să speri,

 Să ai puterea să le treci pe toate.

 Dar nici acolo n-au fost şanse,

 Mi-au spus, deschis, că nu se poate.

Că şansa-n cazul ei ar fi

 Doar la o mie unul 

Şi acel unu nu e ea,

 Nevrând, Dumnezeu Bunul.

Poate de ea a fost nevoie,

 În oastea lui de îngeri. 

Acum, degeaba plângi mereu, 

Nu o mai ai nici de te spânzuri.

Şi uite aşa mi-a mai rămas

 Doar jale şi amar, 

Ce n-aş dori la nimeni

 Chiar de mi-ar fi  duşman.

Povestea aceasta s-a întâmplat

 De la Rusalii la Rusalii

 La şaptesprezece ani de viaţă

 Născându-se, dar şi murind,

 În noaptea de Rusalii.

Un început şi un sfârşit 

Duminică spre Luni 

Aceeaşi noapte de Rusalii, 

Cu îngeri mulţi şi buni. 

Blestemul unei mame

Să nu te rabde pământul

 Şi nici soarele, nici vântul 

Şi nici luna-n nopţi târzii, 

Să n-ai pace unde ai fi .

Să n-ai linişte, nici somn 

Să te gândeşti la un om

 La un pui nevinovat

 Pe care nu l-ai salvat.

Ai salvat bolnavi, alcoolici 

Şi copilul meu n-ai vrut 

Să-l asculţi, să-l iei în seamă, 

Şi acum zace-n mormânt.

Nu ţi-o fi  deloc ruşine

 Şi nici milă, şi nici jale, 

Că o mamă îndurerată,

 Se usucă pe picioare?

Nu ai ascultat deloc 

La durerea ei de mamă, 

Tu ai spus cu uşurinţă

 Fără să o iei în seamă: 

Tu, nu ai nimic, mai fată,

Până când, a doua seară,

 Întorcându-se la tine 

Căuta un loc să moară.

Am ajuns în cabinet

 Unde cu speranţa mare,

 Aşteptam să vii tu,

 Doamne, Doctore, ca o salvare.

Dar tu, dintr-o nepăsare, 

Poate din comoditate, 

Te-ai lăsat mult aşteptat,

 Chiar o oră jumătate.

Sau făcând contract cu moartea

 Ai decis să mai întârzii? 

Ca să aibă libertatea 

Fata mea să n-o învii?!

Nu ţi-o fi  durere, jale?

 În sufl etul tău de om?

 Să vezi, doctore, cum moare, 

Un copil, o fl oare, un om? 

De Înălţare

Miroase a fl ori de portocal în aer şi-n poeme, 

Şi aşează linişte în sufl et şi-n cuvinte,

 Iar ruga mea se-aşează liniştită pe morminte,

 Amestecată cu o lacrimă prelinsă printre gene.

Astăzi este o zi sfântă, este Joia de-nălțare,

 În care rugile se-nalţă către cer smerite, 

E ziua înălţării către astre,

 A sfi nţilor ce-şi cântă ruga în cuvinte.

Stau cu credinţă-n suflet ca-n ziua Înălţării sfinte, 

Şi sufletul tău se înalță în lumină, 

Pentru că de prea tânăr ai plecat, spălat de vină,

 Lăsându-ţi trupul tânăr şi frumos în reci morminte.

Când peste anii de durere tu-mi mai dai de ştire, 

Că ai aprins, cu grijă, pentru fiecare câte-o lumânare în împărăția-ţi sfântă, 

Eu, mama ta, rămasă pe pământ să poarte a sa durere, 

Încerc să îţi înalt un gând puternic de iubire, din păcătoasa lume a celor ce cuvântă.

 În lumea ortodoxă este sărbătoarea de ‘Nălțare,

 În sufl etul meu picură din nou lacrimi amare, 

Nu voi lăsa să ştie nimeni cât mă doare,

 Această grea şi dură încercare.

 Acolo-n lumea ta de Rai şi de visare,

 Din când în când să te gândeşti la noi, 

Cei ce-am rămas aici, vărsând lacrimi amare, 

Ce au format, de la plecarea ta, un râu ca-n urma unei ploi.

Nu te rugăm mai mult decât atât: Să te gândeşti mereu la noi, 

Aşa cum o facem şi noi...

În cartierul morţilor vin azi din nou

În cartierul morţilor vin azi din nou,

 Să-mi plâng durerea la mormântul tău, 

Să-ţi spun şi azi pentru a nu ştiu câta oară 

Că sufl etul nu a-ncetat ca să mă doară.

În ciuda zilelor ce trec ca vântul

 Durerea se aşează şi mai tare,

 Iar sufl etul meu e zdrobit 

Şi simte că putere nu mai are.

Păşesc încet şi rar şi fără zgomot 

Ca nu cumva să deranjez.

 Ajung în faţa crucii tale

 Şi în genunchi eu mă aşez.

Bat uşurel ca într-o uşă. 

Aştept ca tu să îmi deschizi 

Însă şi azi ușa rămâne-nchisă

 Iar tu refuzi să mă mai vezi.

 Insist... dar uşa zăvorâtă 

Văd la zăvor c-a ruginit. 

Şi vreau să înţeleg, şocată

 Şi azi, degeaba am venit!

Nu-i asta prima zi în care 

Aici eu am venit şi-am plâns, 

Şi n-am putut să fi u în stare

 Sufletului să-i afl u un răspuns.

Tristeţea mă apasă şi mai tare. 

Încerc să îţi aprind o lumânare, 

Să pun o fl oare lângă cruce, să tămâi 

Şi să te ‘ntreb: tu cui rămâi?

Aş vrea să ştiu, cine-a putut 

Să te iubească aşa de mult? 

Să poţi s-o laşi pe mama ta, 

Cu o durere aşa de grea?

Ştiu că răspuns nu voi avea

 La tot ce sufl etu-mi apasă.

 Ştiu că orice aş încerca 

Nu pot să te mai am acasă.

Mă-mpac cu gândul şi-ţi spun ţie

 Că Dumnezeu te are-n pază. 

Şi din a lui împărăţie,

 ÎNGERUL NOSTRU NE VEGHEAZĂ.

Mă-ntorc acasă... dărâmată. 

Tristă şi plânsă, supărată. 

Oprită-n faţa uşii stau şi aştept

 Tu, draga mea, să-mi sari la piept. 

Uşa rămâne însă tot închisă

 Iar eu tot tristă şi tot plânsă.

Bag cheia-n uşă şi deschid 

Şi sper nespus să te aud, 

Dar casa-i goală şi pustie!

 Cine în cale să-mi mai vie?

S-au dus anii frumoși în care 

Priveam ca şi la sfântul soare, 

La dragii mei trei copilaşi 

Din care acum am unul printre îngeraşi.

Şi sper că bunul Dumnezeu o are-n pază 

Şi-n locul meu el o veghează. 

La crucea ta

Mi-e dor de tine şi iar vin,

 La crucea ta să mă închin. 

Să mă închin, să-ţi pun o fl oare

 Şi să-ţi aprind o lumânare. 

Mi-e dor de tine şi aş vrea,

 Să-ţi povestesc durerea mea. 

Să-ţi spun ce fac şi ce gândesc

 Şi câte lacrimi risipesc.

Să-ţi spun că seara la culcare,

 Eu mă închin şi-ţi povestesc,

 Ce viaţă tristă şi amară

 De la plecarea ta, trăiesc

Să-ţi spun că merg pe drumul vieţii

 Şi numai chipul tău zăresc. 

Să-ţi spun că-n zorii dimineţii 

Eu tot cu tine povestesc.

 ........................................

 Mă rog la cer, mă rog la stele 

Să-mi dea puţină mângâiere.

 Să-mi dea putere să duc toate,

 Ca să pot merge mai departe.

Cu capul în palme

 M-aşez la masă şi cu capu-n palme

 O rugăciune-ncerc să spun 

Dar lacrimile mă-mpresoară 

Cuvintele mi-e greu să le adun.

Oftez însingurată şi lacrimile-mi curg

 Pe faţă, pe obraji şi-n farfurie. 

Şi mă trezesc târziu, deja-n amurg

 În mână cu a ta fotografie.

Din sufl etu-mi plin de amar, săracul

 Mă simt cum mă-mpresoară o melancolie! 

Încerc să mă ridic şi-mi clatin capul

 De undeva, din ceru-nalt se aude într-un fundal, o melodie!

Mă simt pierdută-n gânduri ce mă ard

 Şi singură, mă simt aproape moartă, decât vie,

 Îmi socotesc, în treacăt, zilele ce scad 

Şi apoi îmi spun îmbărbătată: asta e, ce-o fi  să fi e!

Şi mă gândesc, din nou la tine, draga mea

 Privind din nou către a ta fotografi e, 

Te-ntreb de ştii tu ziua-n care ne vom revedea?

 Adică: când mor eu, că de-nviat

 Nimeni din cei ce au murit nu mai învie!

Aş vrea să te ating, dar eşti aşa departe,

 Iar dorul tău mă umple iară de suspine, 

Căci, de la moartea ta, doar de suspin am parte,

De câte ori îmi amintesc de tine.

Încerc o rugăciune, din nou încerc

 Şi mă gândesc că de astă dată va avea efect.

 Iar sufl etu-mi tăciune se zbuciumă în cerc

 Simţind că doar cu tine ar fi  din nou perfect.

Încerc de cincisprezece ani tot ce se poate 

Sperând că într-o zi voi fi  din nou cu tine

 Nu pot să fac nimic, mi-e peste poate, 

Să pierd din mine dorul şi să scap de suspine.

De supărare mare

De supărare mare şi de chin

 Aş vrea la tine azi să vin.

 Aş vrea acum de s-ar putea, 

Să zbor direct în lumea ta.

Că au trecut atâţia ani

 În care o clipă n-am uitat, 

Că într-un an în zi de Mai,

 Iubite sufl et! Ai plecat.

Tu ai plecat cu chip senin, 

De parcă erai bucuroasă,

 Dar te-ai gândit o clipă doar 

Câtă durere laşi acasă?

Sau tu acum din lumea ta

 Mă vezi cât sufăr şi cât rabd? 

C-aş vrea mai bine să sfârşesc,

 În focuri mari să ard.

Ar fi  un chin, dar mult mai scurt

 Şi-apoi durerea s-ar sfârşi.

 Aştept cu nerăbdare ziua

 În care, cu tine, eu voi fi .

 Mi-e dor de tine dar nu pot 

Să fac nimic să te revăd. 

Şi nu-mi rămâne decât chinul 

Şi să adun zi după zi, veninul. 

E doar un vis

În zorii zilei m-am trezit din nou 

Cu ochii-nlăcrimați, plângând de dorul tău 

Şi mă întreb dac’ am visat? 

Sau poate aievea s-a întâmplat?

 Plâng mult, apoi mă liniştesc,

 Încet, încerc să-mi amintesc, 

Cum ai venit în visul meu

 Să mă mângâi, copilul meu! 

Visul încep să-l derulez,

 Şi-ncerc să cred că m-am trezit,

 Dar, dintr-o dată, mă blochez

 Gândindu-mă că te-am zărit.

Da! Te-am zărit, dar era vis. 

Ce vreau ca să rămână scris 

Şi poate o dată, cineva 

O explicație-mi va da.

 Era aşa: 

Ajunsă ca şi altă dată, 

La crucea ta să mă închin, 

Observ că este dărâmată,

 Şi aruncată p’un mormânt vecin!

 Pământul pe mormânt era 

Atât de tare răscolit,

 Şi atât de tare mă durea,

 Priveliştea ce am găsit!

 Priveam atât de ‘ndurerată

 La fl orile ce se-ofi leau, 

Cu rădăcina retezată 

Şi ele pe pământ zăceau.

Era atât de tristă, dureroasă, 

Imaginea ce o vedeam, 

Şi mă simţeam atât de furioasă

 Iar de durere, explodam!

Mă întrebam: ce mână rea

 Ar fi  putut face aşa ceva? 

Şi care mamă ar putea 

Să mai trăiască văzând asta?

Am început să plâng şi să încerc

 Marmura crucii tale s-o ridic

 Să o ridic şi să o pun la loc 

Dar am simţit că nu mai pot.

Din spatele meu, dintr-o dată 

Cu vocea-ţi stinsă te aud.

 Mă iei în braţe, întristată,

 Iar vocea ţi-o aud spunând:

Să ştii că nici o mână rea

 Nu a făcut aşa ceva.

 Doar eu, venind din lumea mea, 

Am dărâmat, în grabă, marmura.

 Iar florile din rădăcini am scos

 Când am întors pe dos pământul. 

Că doar aşa mi-am făcut loc,

 Să pot să părăsesc mormântul.

Eu nici acolo nu mai am puterea 

Şi nici răbdarea să te pot vedea,

 Atât de supărată şi de plânsă,

 În fi ecare zi, măicuţa mea!

Puterea supărării tale 

Şi-n lumea fără de-ntristare m-a ajuns 

Şi aici unde nu este nici durere, nici suspin

 Eu plâng de mila ta şi mă închin.

Acum am încercat, măicuţa mea, 

De-atâta supărare şi durere,

 Să pot ajunge lângă tine, 

Să-ngenunchez, iertare să-ţi pot cere.

Că am plecat de lângă tine, 

Fără să-ţi spun niciun cuvânt,

 Am fost ca frunza care piere, 

Dusă în sus, spre cer, de vânt.

 Atunci nu am putut să mă gândesc 

Câtă durere voi lăsa.

 Şi că atâţia ani de zile,

 Tu poţi să plângi plecarea mea!

 Dar văd acum când cinşpe ani 

Se împlinesc imediat. 

Câtă durere şi-ntristare, 

În casa ta eu am lăsat.

De aceea nu mai pot să stau

 În linişte nici în mormânt, 

Văzându-te atât de tristă, 

Şi zi de zi, mereu plângând.

Aş vrea să pot veni acasă 

Alături să îţi fi u la bătrâneţe.

 Dar Bunul Dumnezeu nu mă mai lasă

 Mă ţine-n pază cu blândeţe.

Căci ambalajul sufl etului meu

 A putrezit în ăst mormânt

 Şi asemenea unui colet poştal 

Nu pot ajunge pe pământ!

De aceea, tot ce mai pot face,

 Este să te privesc, 

Iar lacrimile ce le verşi

 În palma mea să le opresc.

Am lăsat de-o parte

Am lăsat de-o parte viaţa mea

 Să pot veghea copilăria ta. 

Să-ţi fi u alături la nevoie, 

Şi să-ţi pot face orice voie.

 Am pus de-o parte orice bucurie

 Să văd doar că ţi-e bine ţie.

 M-am pus pe locul doi mereu,

 Să te văd fericită, puiul meu.

 Trăiam o fericire de a ta, 

De parcă se-ntâmpla în viaţa mea. 

Eram mândră şi fericită, 

Când te vedeam îndrăgostită. 

Simţeam că nu ating pământul 

Şi nu ştiam că plouă sau că bate vântul

 Dădeam tot sufl etul ce îl aveam în mine

 Să pot să fac aproape totul pentru tine. 

Şi te priveam ca pe un soare,

 Ce-n lume nu avea asemănare,

 Ce răsărea în fi ecare dimineaţă

 Să-mi lumineze înc-o zi din viaţă.

 Însă, de-odată, pe neaşteptate,

 Un nor trecut prin faţa ta, 

Marchează al tău sfârşit de viaţă,

 Lăsând durere într-a mea. 

Şi aşa cum norii întunecă pământul 

Şi viaţa mea s-a întunecat. 

Durere, amar şi întristare,

 În suflet mi s-a adunat. 

Privesc mereu drumu-nainte

 Şi-n calea mea te văd pe tine,

 Şi te aud cum îmi spuneai: să nu te laşi!

 Să nu răreşti, măicuţă, ai tăi paşi. 

Să-mi strigi de ajutor când îţi va fi  mai greu

 Iar eu, de unde-oi fi , voi fi  în jurul tău. 

Şi ai avut dreptate, văd acum, 

Cum îmi călăuzeşti al vieţii drum.

 Numai că mie tot mai greu îmi pare 

Şi fără tine nu mai am nici soare.

 Iar zilele sunt triste şi amare, 

Privind la poza ta, capul mă doare.

 Mă doare, mă doare şi sufl etul mă doare,

 Pe strada mea, fără de tine, nu e soare.

 Şi viaţa mea nu poate fi  senină, 

Dar tu, copila mea, n-ai nicio vină.

 Aşa a fost lăsat de Dumnezeu, 

În oastea lui de îngeri să am un înger eu.

Lipseşti dintre noi

E noapte târziu şi capul mă doare 

Şi inima-mi bate în piept tot mai tare. 

Aş face orice acum de-aş putea,

 Să fi i lângă mine din nou, copila mea.

Nu ştiu cât mai pot, cât voi rezista,

 Să plâng zi şi noapte, dispariţia ta.

 Plecarea rapidă, ceva programat,

 Oare în coastele cui tu ai stat?

Oare pe cine ai putut deranja 

Să-ţi facă aşa de scurtă viaţa?

 Să-mi facă şi mie şederea mai grea,

 Să plâng neîncetat în urma ta?

Oare ce-a fost şi cum s-a întâmplat?

 Că pare un lucru destul de ciudat! 

Din fata voinică şi plină de viaţă, 

S-ajungi, într-o lună, fi rav fi r de aţă!

Care s-a rupt într-o clipă,

 Lăsând suferinţa, durere cumplită,

 Durere şi jale şi lacrimi amare,

 Şi-o mama mâhnită, plângând pe cărare.

 La orice alt necaz m-aş fi  aşteptat,

 Să pleci dintre noi însă nicicând n-am visat.

 Oricine ar fi  avut îndrăzneala să-mi spună 

N-aş fi  putut crede decât, că-i o glumă!

 Însă acum, când trăiesc necazul, 

Şi când ars de lacrimi amare îmi este obrazul,

 Mă simt nevoită să cred că nu-i vis, 

Şi că pentru tine, pentru noi, aşa a fost scris.

Acum, când lipseşti dintre noi,

 Şi lacrimile noastre sunt ploi, 

Acum, când stau să-nţeleg şi nu pot,

 Din inima şi sufl etul meu, nu pot să te scot.

Trăiesc tot mai greu, draga mea,

 Şi azi, că şi ieri, plâng amarnic lipsa ta.

 Nu aş mai vrea, nicicând pe pământ,

 Cineva să mai simtă ce simt. 

Mi-e dor de tine

Mi-e viaţa tristă şi amară 

Şi plâng în fi ecare seară,

 De dorul tău şi de durere, 

Simt sufl etul, încet, încet cum piere!

Pe zi ce trece, tot mereu 

Aştept sperând, un semn de-al tău

 Iar când tu vii în visul meu, 

Îmi laşi în zori păreri de rău.

Nu am crezut că viaţa asta 

Poate să fi e aşa de grea,

 Nu am crezut că sunt în stare 

Să pot trăi aşa.

Obrazul meu e plin de lacrimi, 

În fi ecare zi ce mi-a rămas,

 Privirea mea caută-ntruna Figura ta, la orice pas.

Te-aştept în fi ecare seară,

 Ştiind că este în zadar. 

Din ochii mei curg lacrimi iară, 

Şi sufletul îmi e amar.

O muză

Şi moartea poate fi  o muză! 

O spectatoare la peluză, 

O doctoriță-ntr-o salvare, 

O poliţistă-n drumul mare, 

O profesoară de Română,  

Sau un iubit cu steangu-n mână!

Ea poate fi  chiar Făt Frumos,

 Ce te abordează vesel şi politicos. 

Şi dacă-n jocul ei te-a prins, 

 E fericită. 

Scopul şi-a atins.

Cred c-aţi văzut cât de parşivă este,

 Cum se strecoară fără veste,

 Oricât de mult ascunzi de ea, 

Persoana dragă, tot ţi-o ia.

Căci pentru ea zid nu există,

 Nici lacătul cel ferecat nu îi rezistă. 

Nu este ușa-nchisă pentru ea

 Când vrea să intre-n casa ta!

Nu e zăvor să poată să închidă, 

O uşă pe care ea să n-o deschidă.

 Nu e seif care să ascundă, 

O viaţă, la care ea să nu pătrundă!

 Spun toate astea pentru că de ea 

Am încercat să ascund fetiţa mea.

 Fără să bănuiesc că mă învinge, 

Şi toată viaţa eu voi plânge.

Ea-n visele mele venea 

Şi avertismente îmi dădea.

 Dar n-am putut să cred o clipă,

 Ca-n jocul ei fata-mi era.

Era cuminte, sănătoasă,

 Frumoasă şi mereu voioasă.

 Râdea mereu când îi spuneam 

Ca de la moarte semne am.

O nouă zi

O nouă zi începe acum iar eu,

 M-aşez pe scaun la birou,

 Privesc cu ochii-nlăcrimați tabloul tău, 

Văd zâmbetul pe care-l văd mereu.

Pentru că-n fi ecare dimineaţă, 

Cu poza ta încep o nouă zi.

 Şi cu-o-ntrebare repetată,

 Cât va mai fi ?

Cât va mai fi  pe acest pământ, 

Să plâng de dorul tău? 

Cât va mai fi  să tot aştept, 

Să te revăd din nou?

Cât va mai fi  să tot privesc,

 În jurul meu, plângând? 

Cât va mai fi  ca-n nopţi târzii, 

S-adorm cu tine-n gând?

Cât va mai fi  să rog toţi sfinţii, 

Pentru o clipă să te lase să-ţi revezi părinţii?

 Să vii o clipă-n casa lor,

 Şi să le fi i de ajutor.

 Cât va mai fi  ca şi nepoţii 

Să te privească în tablou? 

Şi să întrebe mama lor,

 Când tu vei fi  cu ei din nou?

 Cât va mai fi , sufl ete drag, 

S-ajung în lumea ta? 

Cât va mai fi  ca în mormânt,

 Să-ţi fi u alăturea?

Oriunde ai fi

Mă doare capul şi mi-e greu 

 Oriunde aş fi  văd chipul tău. 

Oriunde merg şi orice fac 

În faţă am doar chipu-ţi drag.

Când poate o clipă mă gândesc 

La altceva decât la tine, 

Deodată simt că îmi plesnesc

 Şi capul, şi tot ce stă în mine.

E greu nespus, fetiţa mea,

 Că orice fac, eu nu te pot vedea. 

Oriunde merg şi unde calc,

 Văd numai chipul tău cel drag.

 ..................................................... 

Orice pe lume aş fi  crezut

 Dar că te pierd, nu am putut.

 Nici într-un colţ al minţii mele

 N-am conceput aşa durere.

Dar uite, acum că am ajuns, 

Să plâng întruna draga mea, 

Să rog şi stelele şi luna 

Ca înapoi să mi te dea.

 Dar rugămintea mea-i deşartă

 Să ştii că mama te aşteaptă 

Şi sper că v-a veni o zi 

În care tu ai să revii. 

Ştiu că speranţa-i în zadar,

 Dar ce-aş putea mai bun să fac?

 Ca să mă poată ajuta, 

Să pot zi după zi să tac?

Să tac, să plâng, să sper, să aştept,

 Ce aş putea să fac mai mult? 

Cred că, cele ce rabd pe acest pământ, 

Sunt date de la Domnul Sfânt.

Doar el te poate ajuta, 

În viaţa asta aşa de grea, 

Şi tot el te poate certa, 

Când nu-nţelegi nimic din ea.

El este stâlp de rezistenţă, 

Când viaţa te-a îngenunchiat, 

El dă putere şi voinţă 

Să poţi ieşi dintr-un păcat. 

Pământ

Am pus pământ ieri pe mormântul tău,

 De parcă nu era destul! 

Şi vreau să ştii că-mi pare rău, 

Gândindu-mă la trupul tău.

Am pus pământ ieri peste tine,

 Şi era negru, ud şi greu. 

Şi numai asta-n gând îmi vine,

 Gândindu-mă că-ţi este greu.

Am pus pământ ieri peste tine, 

Nu ca să te-ngrop mai tare. 

Am vrut ca fl ori să pun pe el,

 Am pus, dar sufl etul mă doare.

Am pus pământ, pe el să pun, 

Flori multe, flori mirositoare.

 Crescând însă pe trupul tău

 Îţi jur ca sufl etul mă doare.

Am pus pământul negru pe mormânt, 

Peste cel galben, lipicios, 

Şi vreau să-ţi spun că ce-am făcut, 

E dur şi nemilos.

0 Am pus pământ să fac frumos, Mormântul tău, cu multe fl ori. Însă, cât de frumoase sunt, Când le privesc, mă iau fi ori. Cresc mândre şi mirositoare, Pe un mormânt în care dormi, Tu, Iubite sufl ete de fl oare, Al mamei îngeraş: chiar dormi?

Pe drumul către casa ta

De șapte ani, zi după zi,

 Bat drumul către „casa ta“.

 Ajung la poarta ei şi bat, 

Dar tu nu mă primeşti în ea.

Eu, stau şi plâng şi-ţi mângâi chipul,

 Pe care îl găsesc fixat, 

Într-o fotografi e pusă-n poarta

 Palatului tău ferecat.

Aprind o lumânare, două,

 Şi plâng în pragul porţii tale. 

Dar tu, cu sufl etul de piatră,

 Nu simţi a mamei tale jale.

Îţi las o floare-n pragul porţii

 Poate o vezi după ce plec? 

Privind în urma mea în sec.

Trec zile numărate, nopţi, 

Şi plâng mereu de dorul tău. 

Dar tu, de unde eşti acum, 

Nu ştiu de simţi amarul meu!

Plâng în gânduri

Îmi plânge rima într-un vers 

Şi-o stea pierdută-n Univers,

 Un dor nespus, ţinut în gând, 

Şi floarea pe o ramură de tei, stă tot plângând!

Cade stingându-se tăcută o stea din Carul Mare,

 Întind o mână să o prind dar nu-s în stare,

 În ochi marea de lacrimi iar apare,

 Şi se prelinge-n linişte peste o lumânare!

Un vânt uşor adie şi îmi cuprinde fi rea,

 Spre cerul înstelat îmi ridic capul şi-mi îndrept privirea.

 Aş vrea să spun ceva, dar mă opresc,

 Pentru că-ntre stele, nu pot să te zăresc!

Îmi şterg cu dosul palmei obrazu-nlăcrimat.

 Iar între degete sting fl acăra de lumânare.

 Îmi vin în gânduri amintiri, de parcă inundat

 Stă cerul ce apoi, moare, în visare.

Sting lampa şi încerc s-adorm tăcută, 

Simt inima în mine, se zbate abătută, 

Încerc s-o liniştesc şi fără vrere, 

Durerea-şi mută plânsu-n minte şi îmi cere,

 Să fiu puternică, să uit amarul,

 Căci Bunul Dumnezeu îmi dă daruri cu carul 

Şi-mi spune să îi mulţumesc pentru că tot mi se cuvine, 

Dar la ce oare-mi folosesc, de nu te am pe tine? 

Privesc la cer

Privesc la cerul plin de stele 

Şi parcă te zăresc

 Întind o mână către ele 

Şi-ncerc să îţi vorbesc.

Ţi-aş da un telefon, să ştii, 

Ce face mama ta, copilă, 

Dar tu, cu sufl etul de piatră,

 Nu-mi vei răspunde niciodată.

Încerc şi numărul formez,

 Apăs butonul şi-apelez.

 Dar cine oare să-mi răspundă, 

Când tu nu eşti decât o umbră?

Şi totuşi stau, aştept să sune,

 Şi sper nespus într-o minune, 

Ca de la capătul opus

 S-aud un „sărut mâna“ spus.

Aştept şi telefonul sună 

Dar cine îmi răspunde oare? 

E moartea rea şi fără suflet, 

Aflată de serviciu la „centrală“.

 Şi-aud de-o dată vocea-i dură

 Ce îmi răspunde scurt şi grav: Ce tot insişti? 

Tu eşti nebună?

 Nu înţelegi că nu ţi-o dau? 

Acum e aici şi e a mea

 Nu înţelegi că nu mai poate fi  a ta?

 Acum e aici şi e cu noi

 Nu poate să mai vină înapoi.

A fost atâta cât a fost

 Acum degeaba, n-are rost,

 Nu insista că nu se poate,

 Aici, e dincolo de moarte.

De-aici nu se întoarce nimeni 

Nici luni, nici marţi şi nici chiar vineri.

 Eu sunt la vama dintre voi

 Nu se mai poate întoarce înapoi.

Te văd şi tristă şi îndoliată, 

Cu ochii-n lacrimi, supărată,

 Dar eu n-am sufl et şi nu-mi cere

 Să pot simţi a ta durere!

Chiar de eşti mamă, n-am ce-ţi face, 

Acum închid, lasă-mă-n pace. 

Şi uită numărul de telefon, 

Căci crucea, pe mormânt, nu are ton.

Şi cât de mult vei încerca, 

Nu-ţi va răspunde fata ta.

 E înger, între îngerii de sus, 

Te rog să nu aştepţi un alt răspuns.

 Din lumea ei, ea vă veghează, 

Cărările vă luminează. 

Şi vă ajută la necaz,

 E îngerul cel păzitor şi veşnic treaz.

Aşa că tu să înţelegi o dată, 

Că-n lumea ei are o altă soartă. 

Nu a plecat să vă distrugă, 

Din lumea ei, ea vă ajută.

Iar voi, în lumea voastră, fi ţi în stare

 Să îi aprindeţi câte-o lumânare, 

Ca din lumina ei să-şi poată lua 

Puterea de-a vă ajuta.

Suflet rătăcit

Cu sufl etul ce-mi rătăcește-n univers, 

Cu mâna tremurândă-ncerc să scriu un vers, 

Cu ochii-nlăcrimați încerc să plâng,

 Dar orişice aş face, nu pot să te ating.

Cu-n râu de lacrimi nesecat te-am plâns,

 Dar nicăieri nu am ajuns! 

Şi simt în jurul meu cum frunza cade îngălbenită-n toamnă iar,

 Nu ştiu de tu-ţi mai aminteşti de mine, sau mai ai habar!

Eu ştiu că te doresc neîncetat, dar în zadar,

 Nu pot să schimb nimic, tot frig şi ploaie-i neîncetat, în calendar,

 Căci nimeni nu îmi stă alături să-mi aline,

 Durerea ce o port în sufl et, trăind singură-n lume, fără tine.

Pustiul meu din viaţă este ca un strop de ceară, 

Care în razele de soare încearcă să dispară, 

Lăsând pe locu-n care a stat o pată greu de curăţat, 

Căci orişicât încerc s-o scot, rămâne tot pătat,

 Sufletul pârjolit de dor şi de oftat.

 M-adună vântul şi mă face mănunchi de floricele 

Iar lacrimile se preling uşor din ochii tulburaţi, 

Şi visele mă mint când vii şi pleci din ele, 

Lăsându-mi iar durerea pe umeri aplecaţi! 

Doar umbre sumbre şi închipuiri deşarte,

 Îmi trec prin mintea îndurerată,

 Poate aşa mi-e datul sorţii să duc tot mai departe,

 Pe buzele arzânde, sărutul tău, pecetea de-altă dată.

 Mă lupt necontenit să duc cu mine, 

Amprenta încă vie a nopţilor de dor, 

Dar umbra ta-nvelită în cămăşi de doliu tot mereu îmi spune, 

C-aşa am să te port mereu în sufl et, până am să mor.

Încerc din răsputeri o resemnare, 

Deşi sunt conştientă că nu pot, nu-mi e uşor, 

Pentru că-n sufl etul meu trist mereu răzbate o chemare,

 Pe care adeseori am încercat s-o închid cu un zăvor.

Trec zilele

Trec zilele pe rând, pe rând, 

Şi eu te aştept tot suspinând. 

Dar ştiu că aştept fără folos,

 Pentru că totul s-a întors pe dos.

Te aştept încă, prinţul mamei drag, 

Şi nu mai ştiu ce să mai fac! 

Mă uit în deal şi către vale 

Dar nu găsesc niciunde alinare.

Mereu te-aştept să te întorci,

 Şi ştiu, iubire, că nu poţi.

 Dar eu tot sper că în această viaţă, 

Tu vei apare-n cale mea, în faţă!

Te-aştept şi ziua dar şi noaptea,

 Deşi eu ştiu că nu am partea,

 Să te mai văd o clipă doar 

Aştept şi ştiu că-i în zadar.

Dar crede-mă, sufl ete drag,

 Că nu mai ştiu ce să mai fac. 

Că-n sufl et şi în gând te port, 

Şi crede-mă, că nu mai pot.

0 Aş plânge-ntruna, dar nu vreau,

 Tot supărată să mă vezi,

 Şi ştiu că tu mă vezi puiuţ, 

Că sufăr mult, şi tu mă crezi.

Şi că orice în viaţă fac,

 Mă lupt cu gândul să mă-mpac,

 Că tu, de sus, din lumea ta, 

Veghezi la suferinţa mea.

Trenul vieţii

Cu o călătorie într-un tren

 Poţi compara o viaţă.

 Ai hotărât să pleci la drum, 

Şi-o gară ai în faţă!

Această gară îţi va spune 

Care ţi-e rostu-n viaţă. 

Ce bucurii, şi ce necazuri, 

Tu vei avea în faţă!

De va fi  mică şi-amărâtă,

 La fericire nu visa.

 Pe-aici nicicând şi niciodată,

 Această fericire nu va sta.

Şi dacă mai faci şi greşeala 

Să urci în primul tren sosit, 

Fără să îţi faci socoteala,

 Pe lume de ce ai venit.

Ştiu că-mi vei spune că nu poţi 

Din viaţă înapoi să pleci,

 Şi n-ai de ales decât să urci, 

Indiferent unde-o s-apuci.

 Nu-i chiar aşa, dacă n-ai grabă, 

Aşteaptă altul să sosească. 

Nu fi  de la-nceput o fi re slabă,

 Şi soarta să te păcălească.

 De te grăbeşti să pui piciorul,

 Pe scara unui tren ce pleacă, 

Eşti bun plecat şi niciodată,

 Nimic nu va putea să te întoarcă.

C-aşa e omu-n viaţa lui,

 Să nu dea socoteală nimănui.

 Să creadă că-i stăpân pe viaţă,

 Şi nimeni nu-i va sta în faţă.

De-aceea stai puţin şi socoteşte, 

Că viaţa-n loc nu se opreşte.

 Atunci când vrei tu, ci când vrea ea

 Şi când ea a decis ceva, 

Nu va mai ţine seama de dorinţa ta.

Urâtă soartă

 Urâtă soartă, rea şi tristă, 

Să plâng cu ochii în batistă,

 Din seară-n zori şi-n seară iar, 

Să plâng de jale şi amar. 

Să plâng în visele de noapte, 

Să plâng în zorii dimineţii.

 Să plâng, c-aud ale tale şoapte, 

Să plâng, la nesfârşit, pe drumul vieţii.

 Nu am putut să cred vreodată, 

Că pot trăi cu dorul tău. 

Şi iată cum trecură anii, 

Cu lacrimi şi păreri de rău. 

Sunt cincisprezece ani imediat, 

De când îngere drag, tu ai plecat. 

Iar viaţa mea e tot mai grea, 

Şi nu-nţelege nimeni supărarea mea.

 Toţi cred că dacă anii au trecut

 Eu am putut ca să te uit.

 Dar eu n-am să te pot uita vreodată,

 Înger drag, iubită fată. 

Şi am să port în sufl et dorul tău 

Până şi eu la tine vin, copilul meu.

Părinţilor îndoliaţi 

Atât de groaznică-i durerea, 

Când mamă eşti şi-ţi plângi amarnic copilul ce-ai pierdut.

 Nu-ţi mai găseşti în viaţă liniştea şi mângâierea, 

Oriunde ai pleca pe acest pământ!

Te-neci de jale, dor şi patimi, 

Te scalzi în râuri de suspine.

 Iar ochii ţii îneci în lacrimi,

 Nu ştii când îţi mai este bine!

Nu ştii decât să plângi amarnic, 

Şi să înnebunești punând mii de-ntrebări. 

Orice ai încerca să faci, crezi că-i zadarnic, 

Să îndrăzneşti să ai speranţe şi-așteptări!

Încerci din greu să îţi schimbi viaţa, 

Pleci de acasă către lumi de vis, 

Nimic nu te ajută să-ţi schimbi soarta,

 Căci ce e scris, rămâne scris!

Nimeni vreodată nu-ţi va înţelege chinul, 

Şi nici nu-ţi va simţi a ta durere. 

Decât un altul, necăjit ca tine, 

Ce şi-a îngropat copilul, singura avere.

 Mereu cu-n sufl et greu şi iertător, 

Păşim prin viaţă cu suspine.

 Pe umeri purtându-ne destinu-ncetișor, 

Sperând că ne va fi  mai bine mâine. 

Cu siguranţă ne va fi  cândva 

Când sus în ceruri ne vom găsi somnul.

 Iar inimile ne va mângâia,

 Cu multă bunătate, Domnul!

Încerc acum o reverenţă, 

În fața sufl etelor voastre, îndoliaţi părinţi. 

Ce sunteţi simpli şi normali în aparenţă, 

Dar nu vă ştie nimeni în sufl et ce simţiţi!

Şi când va fi  să ne-ntâlnim la Domnul, 

Cu toţii să-nălțăm spre Rai chemare.

 Măcar atunci să ne aline somnul,

 Şi sufl etul, ce încă doare!

Cu ochii închişi

Cu ochii închişi alerg către undeva să te pot pierde din mine,

 Dar oriunde mă duc simt că exişti încă, nu te-am pierdut de tot!

 Cu gura încleştată aş vrea să te mai strig o dată dar nu pot,

 Mă doare-n piept ceva atât de tare că să leşin îmi vine!

Simt inima cum ţipă scăldată în durere, 

Aş vrea să merg mai departe dar nu mai am putere,

 Căci dorul de tine mă pune la pământ! 

Deşi în loc de braţe aripi mi-au crescut,

 Nu am putut să mă înalt la stele!

Aş fi  vrut uneori să pot să ating jilţul pe care stai, cu mâinile mele, 

Ce multe-aş fi  vrut dar nu am putere! 

Probabil că aripile mele sunt cam mititele

 Şi de aceea n-am putut să zbor cu ele,

 Dar bunul Dumnezeu dă la fi ecare cât i se cuvine,

 După greutate, după necaz sau după înălţime!

 Mie mi-a spus să am răbdare şi să mai aştept,

 Mai am pe aici oarece de făcut,

 I-am spus mulţumesc, am s-aştept şi apoi am tăcut.

 De dorul tău scriu versuri şi plâng în fi ecare seară, 

Mi-e inima pustie, tristă, amară,

 Mi-e sufletul pribeag şi chinuit, 

Mi-e drumul greu şi rătăcit!

Mă las purtată uneori de val, 

Iar alteori... în şaua unui cal

 Mă văd cum lângă tine lupt s-ajung,

 Dar rătăcesc cărările din crâng.

Şi-aud cum țipă-n nopţi reci şi pustii cârduri de lilieci, 

De ce-ai plecat? De ce-ai venit? De ce iar pleci?

Ştiu că ai vrea să stai cu mine, sunt convinsă, 

Cu siguranţă şi ţie îţi ajunge să mă vezi tot plânsă,

 Puterea însă nu stă în mâinile tale,

 Nimeni nu poate ca să schimbe a sorţii cale.

Ce viaţă!  

Doamne, ce viață, Doamne ce viaţă! 

Câte suspine, câtă speranţă! 

Că va trece o zi în lacrimi şi chin 

Şi vine o alta, cu cer mai senin.

Dar trece o zi şi trece şi-a doua, 

Şi trec zile şi zile la rând, 

Chiar dacă dimineaţa e soare şi rouă,

 Eu seara adorm tot plângând.

Aşa o fi  fost lăsat pentru mine, 

Să plâng zi şi noapte-n suspine, 

Să n-am pe pământ o zi fericită,

 Şi-o soartă mai bună, să nu mă mai mintă.

Speranţe, speranţe, zadarnice, triste 

Şi-o mare de lacrimi adunată mereu în batiste, 

Ce vor să îmi facă din viaţă un chin,

 Să plâng, să oftez şi greu să suspin.

Şi chiar dacă sunt la capăt de viaţă, 

Încerc să-mi clădesc o vagă speranţă, 

Că poate o dată din pură-ntâmplare,

 Fetița mea dragă îmi va ieşi-n cale.

 E greu de-nţeles pentru cine nu ştie, 

Cum e să trăieşti pe pământ 

Când trupul copilului drag şi iubit Îţi zace-n mormânt.

 E greu de-nţeles şi nu ţi-aş dori,

 Nici ţie vreodată să ştii,

 Şi n-aş dori la niciun duşman, 

Să ducă aşa viaţă de chin şi amar.

A răsărit un astru

Pe bolta clară şi senină 

A cerului albastru, 

Rugând copila să-mi revină,

 A răsărit un astru.

E mândru şi strălucitor 

Şi stă de-a dreapta lunii. 

Şi ca un înger păzitor, 

Veghează somnul lumii.

Acelor care dorm în pace

 În nopţile senine.

 Eu însă stau, nu pot să dorm,

 Gândindu-mă la tine.

Aşa-mi petrec seară de seară, 

Privind la stele, sus.

 Şi mi-amintesc cu grea durere, 

Mereu, al tău apus.

E grea durerea şi amară,

 Şi nu am cum să uit

 Amurgu’ acela trist de seară, 

Când tu ne-ai părăsit.

 Mă-ntreb mereu ce-a fost cu tine

 Răspunsul nu-l găsesc 

Și zi de zi, seară de seară, 

Cumplita clipă o trăiesc.

 Deşi trecură luni şi ani, 

O simt parcă a fost ieri.

 Durerea îmi tulbură mintea,

 Privesc la cer şi sper.

Să vină ziua revederii, 

Să fim iar împreună,

 Să-mi spui: iubeşte-mă un pic,

 Eşti mama mea, cea bună.

Să mă priveşti cu ochii tăi

 Căprui, pătrunzători.

 Şi să îmi spui că îţi doreşti 

Să fi i din nou cu noi.

Însă acestea toate

 Oricât de mult aş vrea

 Nu au cale de-ntors

 Din nou în viaţa mea.

Acum eşti sus, la Domnul, 

Un înger păzitor,

 Iar cei de pe pământ 

Te aşteptăm cu dor.

Şi de-aş putea să ating 

O clipă lumea ta,

 Te-aş cere înapoi Să vii în casa mea.

 Dar asta nu se poate Să vii din nou la mine. 

Dar voi aştepta clipa

 Să pot veni la tine.

De este aproape sau departe

 Nu pot decât să aştept, 

Cu rugăciuni în minte 

Şi gândul înţelept!

În haine cernite

În haine cernite mă-mbrac zi de zi, 

Crezând că te-nduplec şi vei reveni.

 Dar anii au trecut sunt cinşpe de acum,

 Iar tu nu revii pe-al vieţii mele drum.

Acum eu ştiu, şi atunci  am ştiut, 

Că tu eşti plecată pentru un timp foarte lung.

 Dar n-am încetat o clipă să aştept,

 Cu lacrimi în ochi şi cu durerea în piept!

Şi chiar dacă atâta timp a trecut 

Eu tot te aştept şi te voi aştepta orişicât. 

Că doar această speranţă că vei reveni,

 Mă face să aştept zi de zi.

Iar seara târziu mă rog la icoane, 

Rugând pe Iisus: adu-o tu, Doamne! 

Adu-o, din nou, în casa mea dragă, 

Căci anii se duc iar eu sunt pribeagă.

 Durerea se aşează tăcută, dar grea, 

Neştiind de la mine viaţa ce vrea!

 Această durere e o încercare,

 Ce doare cumplit şi doare mai tare, 

Privind în deşert, în grea aşteptare!

 O ființă iubită aştept cu durere,

 Şi-ncetul, cu-ncetul şi viaţa mea piere.

Căci anii în lacrimi şi plini de durere 

Se duc rând pe rând, privind către stele. 

Privind colo sus, pe bolta cerească, 

Un chip de fecioară să mi se ivească.

 Să-mi spună glasul ei cald ce-l avea: 

Tu eşti şi rămâi mereu tristă, maica mea.

Aşa te-am văzut în anii de şcoală,

 Şi an după an, chiar şi domnişoară.

 Aşa te zăresc şi acum, dragă mamă.

Te văd şi-nteleg că viaţa ţi-e grea, 

Nu pot să te-ajut, oricât eu aş vrea.

 Mă doare şi-s tristă că eşti supărată, 

Dar sper că voi fi  lângă tine o dată.

 Chiar dacă acum nu, pe lumea cealaltă.

Voi fi  lângă tine şi te voi ajuta.

Te văd cum te chinui şi lupţi, mama mea. 

Şi jalea mă apasă că viaţa ţi-e grea,

 Iar tu n-ai pe nimeni alături să-ţi fie, 

Că poate aşa, mai uşor mi-ar fi  mie. 

Să văd că zâmbeşti, te bucuri de viaţă.

 Să văd că şi tu ai puţină speranţă.

Ştiu, mamă, că eu o dată plecând,

 Din viaţă, din lume şi de pe pământ, 

Am luat de la tine orice bucurie. 

De aceea văd azi de sus, dintre stele, 

Umbra tristeţii deasupra casei tale. 

Şi cât de mult soare pe pământ luminează,

 Casa noastră în umbră şi jale veghează 

Tabloul meu, mamă, acasă mă cheamă, 

Pe care tu, tristă, cu drag l-ai înrămat, 

Deasupra patului tău mi l-ai aşezat.

Glasul unui înger

Privesc la luna de pe cer

 Şi văd un chip de înger, 

Şi dintr-o dat’ un glas stingher 

Coboară ca un fulger.

 Și-mi spune vag, într-o ureche, 

Eşti mama mea şi n-ai pereche,

 În lumea nouă sau cea veche!

Stau sus, aici, în lumea mea, 

Şi te privesc măicuţa mea. 

Şi îţi trimit din cer o stea, 

Să lumineze calea ta. 

Oriunde-n lume vei umbla, 

Să nu te mai văd singurea, 

Tristă şi plânsă, draga mea.

Te văd din zori şi până-n seară 

Şi iar din seară până-n zori,

 Cum te gândeşti la mine, mamă, 

Şi cum mă plângi adeseori.

 Cum rogi pe Bunul Dumnezeu, 

Să mă aducă-n visul tău,

 Că plângi prea mult de dorul meu.

 Dar eu te rog, iubită mamă, 

De aici, de sus, din lumea mea, 

Trăiește-ți viaţa fără traumă,

 În cer eu nu sunt singură. 

Eu am alăturea de mine

 Pe tatăl şi pe mama ta, 

Şi care au grijă de mine, 

Cum tu ai face-o, mama mea.

Cu ei alături eu mai uit

 De dorul de acasă. 

Dar rău mă doare sufletul, 

Când tu de doru-mi plângi prin casă.

Când iar rogi stelele şi luna 

Să mă aducă-n prag, 

Dar tu-nțelege pentru totdeauna, 

Că ce vrei e în zadar.

Pe strada mea

Privesc pe strada mea fetiţe 

Cu părul scurt sau cu codiţe, 

În pantaloni sau cu fustiţe, 

Subţiri la trup sau mai grăsuțe, 

Cu zâmbet larg şi fericite,

 Cu nasu-n vânt şi fandosite,

 Pe role sau pe biciclete,

 Iar cele mici, pe trotinete!

Privesc cu amar şi cu durere 

Că nu mai am nicio putere

 Să fac ceva ca printre ele, 

Să văd şi fata mea zâmbind 

Pe role, veselă alergând,

 S-o văd pe bicicleta ei, 

S-o văd pe bara de bătut covoare,

 Făcând gimnastică la soare. 

S-o văd la bloc cu copilaşii,

 Să-i aud glasul, să-i văd paşii,

 Să-i văd surâsul şi ochişorii,

 Să-i mângâi şi să-i sărut obrăjorii.

 Multe dorinţe, grea durere, 

Când nu mai ai nicio putere. 

Când dragul mamei copilaş, 

Acum e sus, un Îngeraş, 

Atât de sus, că şi de-aş vrea, 

S-ajung la ea nu aş putea.

Dar gândul greu, pătrunzător, 

Al unei mame cu mult dor,

 Şi cu durere-n suflet strânsă, 

O vede ades intrând pe uşă. 

O simte-n casă şi la masă

 O vede la televizor privind,

 O vede la calculator scriind, 

O vede cum se coafează,

 Cum manichiura îşi pictează,

 Cum râde şi cum cântă iar de-o dată

 Cum plânge şi cum cere ciocolată!

Acestea toate-s doar în gând, 

Ea nu mai este pe pământ,

 Iar Eu degeaba plâng acum, 

Că n-o mai întâlnesc în drum,

 Doar visul ce mi-o mai aduce 

Şi poza de pe alba-i cruce. 

Germania

Germanie hitleristă! 

Eu de mică m-am temut, 

De armata ta barbară, 

Care mult rău a făcut.

Când la şcoală învăţam 

De războaie şi de nemţi,

 Mă-ntrebam în mintea mea:

 De ce au fost aşa nedrepţi?

Anii au trecut pe rând, 

Sentimentul a crescut.

 Ceea ce-am să scriu mai jos,

 Poate vă dă de gândit.

Într-o noapte, într-un vis, 

Am visat copila mea, 

Îmbrăcată de voiaj, 

Din Germania venea.

Era tare fericită, 

Şi-n germană ne vorbea, 

Și-mi spunea că e venită

 Pe-a ei soră să o ia.

M-am trezit din vis plângând, 

Şi-ntrebări îmi tot puneam.

 Doamne, oare ce va fi ? 

Ce vroia fetiţa mea? 

Dar nu a trecut prea mult.

 Mari, neamţ a cunoscut.

 Şi-ntr-o zi vine şi-mi spune, 

Că ea vrea să se cunune.

Neputând să mă opun, 

Vreau acuma să vă spun

 Că-n Germania s-a dus 

Aşa cum Dani a spus.

Dar aş vrea acum să-ntreb: 

Să-mi răspundă de-o să poată,

 În Germania trăiesc? 

Una vie și una moartă?

Telegrama morţi

Moarte urâtă şi rea,

 De unde ai adresa mea?

 Cine la mine te-a trimis? 

De ce ai venit la mine-n vis?

Visam cum mese pregăteam 

Pentru cei morţi ai mei, din neam, 

Şi mă-ntrebam mereu, mereu, 

Pe cine mai ia Dumnezeu?

Stăteam ades şi mă-ntrebam:

 Pe cine am bătrân în rude?

 La care casă, care geam? 

Cumplita moarte se ascunde?

Simţeam în jurul meu pericol,

 Şi sufl ul morţii îl simţeam,

 Vedem o umbră-n geamul casei,

 Sunând la uşă auzeam!

Cu grijă cercetam balconul 

Seara-nainte de culcare,

 Încet, încet timpul trecea

 Frica mă cuprindea mai tare!

0 La uşă suna cineva,

 Târziu, în miezul nopţii, 

Mergeam şi uşa deschideam.

 Pe nimeni nu vedeam, doar umbra morţii! 

Spuneam copiilor mereu 

Că am vise urâte.

 Ei se-nghionteau şi chicoteau,

 Râdeau pe întrecute.

Spuneau că visele ce-mi vin, 

Că semnele de moarte,

 Sunt că privesc televizorul,

 La ceas târziu, în noapte.

Şi că acolo urmăresc 

Povești cu crime şi măceluri.

 Şi de aceea eu visez

 Suflet urcând la ceruri.

Dar după lungul timp trecut

 În care semne eu primeam,

 Veni o noapte şi la geam,

 O cucuvea vedeam.

Era aievea, nu visam,

 Şi o priveam cu teamă.

 Iar mintea mea se chinuia,

 Cu întrebări: ce-nseamnă?

Stând pe zidul din balcon,

 La mine lung privea,

 Şi dup-o clipă de privire,

 Începe a cânta.

 Ştiam un obicei străbun

 S-arunci cu miez de pâine,

 Spre cucuveaua care cântă, 

Să plece de la tine.

Am aruncat şi a plecat, 

Dar a plecat cântând. 

Iar eu, privind-o lung din geam,

 Mă întrebam: ce o fi  vrut?

Şi iar nelinişti şi-ntrebări

 Ce-o fi , Doamne, cu mine?

 Şi ce necaz, ce jale grea? 

La casa noastră vine?

N-aveam pe nimenea în vârstă

 Şi nici bolnav pe nimeni.

 Dar, dintr-o dată, a mea mezină 

Se-mbolnăvește vineri.

Începe şi ea, ca şi mine,

 Să spună că visează 

Vise urâte care aduc 

Tristețe-n casa noastră.

 Şi azi aşa, şi mâine aşa, 

Trezindu-se din somn plângând,

 Tristeţea i se aşternea pe chip,

 Şi o vedeam din ce în ce mai rar râzând. 

Zi după zi, pe chipul ei, 

Se aşternea tristeţea. 

Dar n-am crezut c-aşa uşor 

Se poate stinge tinereţea.

Nu a durat decât o lună

 Şi-a părăsit pământul, 

Fără prea multe să ne spună 

Şi-a ocupat mormântul.

Post scriptum

Sunt un om simplu, sunt un om cu bune şi cu rele, cu bucurii şi necazuri, cu eşecuri dar şi cu realizări. Întotdeauna am ştiut să mulţumesc Bunului Dumnezeu indiferent de situaţia în care m-a purtat viaţa. Am avut, cei drept, un moment în care am fost distrusă, un moment în care am crezut că a uitat de mine şi că nu meritam să primesc o aşa de puternică lovitură şi anume, aceea de a-mi pierde într-un mod aproape fulgerător pe fi ica mea cea mai mică, mezina. În acel moment, drumurile mele şi-au încurcat traiectoria, şi-au încurcat destinaţiile. Mă simţeam, ajunsă parcă, pe marginea unei prăpăstii, loc din care nu puteam să merg mai departe dar nici să mă întorc. Între părinţi şi copii există legături speciale pe care fi ecare le simţim, le percepem, le înţelegem uneori, doar în clipe grele, clipe de grea încercare şi asta nu pentru că ele nu ar fi  existat între noi ci doar că, în general, nu avem timpul necesar să stăm şi să simţim cu adevărat ce ne leagă pe unii de alții.

Se întâlnesc situaţii, indiferent că suntem părinţi sau copii, în care ne gândim foarte puţin sau deloc la astfel de lucruri, din diverse motive - din răutate, din dorinţa de a ne putea trăi liniştiţi propria viaţă, din prea multele griji zilnice, din cauza pregătirii profesionale şi a poziţiei sociale sau cine mai ştie din ce alte motive. Uităm că, pentru ca noi să ajungem ceea ce suntem, umilii noştri părinţi au renunţat la foarte multe plăceri sau dorinţe ale propriilor vieţi, punând în cap de listă bucuria de a ne vedea pe noi oameni adevăraţi. Ceea ce nu trebuie să uităm niciodată este că toţi copiii vor deveni la rândul lor părinţi şi abia atunci vor înţelege că fi ecare copil îşi cunoaşte părinţii într-un mod în care nimeni altcineva nu îi poate cunoaşte. Pe mine, personal, copiii mei m-au determinat să fac lucruri pe care nu mi-am imaginat că le pot face vreodată, mi-au dăruit sentimente de care nu mă simţeam capabilă, m-au făcut să râd dar şi să plâng, m-au făcut să simt că plutesc dar şi că înnebunesc şi cu toate acestea ei au fost şi vor rămâne bătaia inimii mele, pulsul sângelui din vene şi energia din sufl et, ce-i drept toate acestea continuând să existe în mine cu un minus. Acel minus creat în momentul pierderii unuia dintre ei, pe cea de-a treia fi ică, Daniela Georgiana Petre. Întreagă sau cu minusuri, trebuie să merg mai departe. Poate că există şi oameni care nu obişnuiesc să se uite în „oglindă“ sau, şi dacă se privesc, nu îşi pot observa sufl etul, nu are pentru ei nicio importanţă conştiinţa de sine.

Sunt şi unii care îţi înfi g, fără milă şi fără să le fi  făcut vreun rău, cuţitul în inimă, pleacă lăsându-te la pământ dar se întorc, nu ca să te ridice ci ca să ţi-l şi răsucească în rană, să fi e convinşi că ţi-au făcut cu adevărat un rău, un rău care le aduce bucurie şi satisfacţie. Există însă şi oameni care te ajută întotdeauna necondiţionat şi indiferent de situaţie. La aceştia să le dea Dumnezeu sănătate deoarece, din câte am observat, aceştia sunt oamenii care suferă cel mai mult în viaţă şi care încearcă prin ceea ce pot ei dărui să se elibereze de stresul pricinuit de eşecul pe care l-au trăit. Încercând să dăruiască din puţinul lor, fericire, deoarece ei îşi găsesc fericirea în fericirea pe care o manifestă cel ajutat. Aceştia sunt oameni speciali, oameni a căror conştiinţă se simte împăcată atunci când se dedică cu toată fi inţa lor pentru a face bine altora. Din păcate însă, aceasta se poate dovedi de foarte multe ori ca şi un joc la ruletă existând posibilitatea să aleagă greşit persoana căreia îi oferă ajutorul. O dată ce ţi-ai dăruit sufl etul, nu mai poţi repara nimic. Totul devine ca atunci când arunci o vorbă pe care nu o mai poţi recupera, nu o mai poţi întoarce dar şi dacă s-ar întoarce la ce ar mai folosi? Ai avut vreodată o astfel de experienţă? Te-ai întrebat vreodată dacă ar mai putea fi  ceva aşa cum a fost la început? Crezi că sentimentul ar rămâne neschimbat? Intact?

Indiferent cum ar fi  până la fi nal, voi încerca să spun, din propria-mi experienţă, pentru a fi  clar acelora care se arată impresionaţi, marcaţi de drama cuiva care a pierdut o persoană dragă, următoarele: În acele momente îţi pierzi propria-ţi fi inţă, propriul sufl et trăind şocul. Te uiţi în jurul tău bui măcit şi nu poţi realiza că tot ceea ce ţi se derul ează în faţa ochilor poate fi  adevărat. Încerci să negi totul până ajungi să crezi că acea poveste nu e a ta, nu ţi se întâmplă ţie, nu este nimic adevărat iar în zilele care urmează după înmormântare începi să crezi că cel drag este plecat undeva dar că se va întoarce. Faci din drumul care te duce către mormântul lui, drumul care te duce către casa lui. Eu, cinci ani am făcut acest drum la cimitir şi înapoi, zilnic. Am aprins kilograme de lumânări şi am purtat infi nite braţe de fl ori. Nu puteam să renunţ la hainele negre. Nu puteam să pricep că fi ica mea zace în acel mormânt şi că nu se va mai întoarce niciodată acasă. Căzusem într-o stare de rău sufl etesc, fi zic, pentru că în mine se crease un imens gol, un haos care mă făcea să nu mai am poftă de nimic, îmi pierdusem pofta de mâncare, mă simţeam epuizată şi aş fi  vrut să mă ascund undeva unde să nu mă mai găsească nimeni, să nu mă mai deranjeze nimeni, să nu mai aud pe nimeni. Când deschideam ochii dimineaţa în zori îmi acopeream capul şi mă rugam lui Dumnezeu să facă o minune să nu mă mai trezesc şi a doua zi. Simţeam că nu mai pot şi totuşi trebuia să mă ridic şi să merg mai departe pentru că activitatea în care eram implicată nu putea sta pe loc. De 

mine depindea situa ţia fi nanciară a câtorva oameni. De mine depindea fi ica mea mijlocie care se afl a şi ea într-o stare cumplită. Şi am mers mai departe. A fost greu, nespus de greu şi atunci dar şi acum, chiar dacă au trecut deja cincisprezece ani. Am încercat să îmi descarc sufl etul vorbind despre plecarea îngerului meu, despre felul cum a decurs toată atenţia medicilor pe la care am trecut cu ea în acele zile de coşmar, am privit fotografi ile ei, am pus un tablou pe biroul meu ca să îmi fi e tot timpul în faţa ochilor dar, la un moment dat, a trebuit să renunț la toate aceste practici. Îmi făceau extrem de rău. Anii au trecut. Am căutat diverse refugii, diverse tertipuri, diverse activităţi noi care să îmi capteze atenţia şi să îmi mut gândurile, am scris poezii, foarte multe poezii dar pe care le-am rătăcit. Pe unde? Nu ştiu! Cu siguranţă aşa a fost voia Bunului Dumnezeu care şi-a dorit să mă vadă liniştită dar nu am reuşit să mă liniştesc. În această cărticică am hotărât să adun puţinul ce a mai rămas şi să o tipăresc în memoria dragei mele fi ice, Daniela Georgiana. Dumnezeu să o odihnească în pace. Am învăţat şaptesprezece ani să o iubim dar nu vom reuşi o viaţă să învăţăm să o uităm. Te vom purta în sufl et ca pe o comoară iar amintirea ta va fi  veşnic vie în sufletele noastre.