PUIU RADUCAN - PROZA

M-am gândit Cu gura aprinsă de-ascunse dorinți, văzând că n-are de gând să-mi bată-n poartă, m-am gândit să-i scriu! De ce să nu scriu? Când se-aprind vise-n noaptea obosită, mă reped cu condeiu-n coală. În colțul ei de sus... stânga! Anii greoi se sprinjină pe trupu-mi lăuntric. Veacuri vecine cu norii dorm în brațele munților din mine. Of! Iată, Luna! Sora mea Luna! Se plimbă angelic pe coridoare bulevardiste când suflete zglobii își plimbă ecoul în cele două care. Ăl mic și cel mare. Stelele urcă pe piscuri de foc și eu tot n-am început scrisul... Și ce să- scriu? Păi dacă eu îi spun să vină azi, mâine, ea, poate nici poimâine nu vine! Deja răsar cununi pe fruntea dimineții. Ce dimineață palidă am! Oare dacă-i scriu, vine? Of, chemările... nădejdii!... Să știți că nu vine nici dacă-i scriu trei scrisori! Cred că nu merit! Minciuna cu cortegiul și-ntregul lor puhoi se odihnesc în tăcere. Stau și pândesc! Oare vine dacă-i scriu? M-ascund după stindarde înfrânte de ură, evident, la umbra unui păhărel de vin și-n deșarte patimi, ascut penița. Ce zici, îi dăm drumul, o-ntreb? Până ce pe zid nu-mi cad vestitorii morții și-n sânul pământului clocotesc speranțe, sunt de acord cu ea, cu penița... Bine, bine... î-i scriu, dar ce să-i scriu? Cum să-i spun să vină la mine? Îmi strig totuși nădejdea din lumina zilelor apuse și trimit gândul alb al zăpezii la poarta ei. Să ducă, zapisca! Semnată... parafată și... aștept. Doamne de când aștept! De când o aștept! Of, măi, fericire, măi!

                                                                                                                          22122017 – B. Olănești