IOAN PEIA - ROMÂNIA - Grupaj de poezie în primă apariție

IOAN PEIA

leggo

cînd te dezintegrezi în propriile-ţi nedumeriri

cînd rămîi singur cu propria-ţi dezorientare

cînd îţi pierzi definitiv conturul

e greu, foarte greu să priveşti scorpia-n ochi şi

să o scuipi cu toată obida unui cuvînt

dureros

mai dureros decît a te naşte cu stigmatul lucidităţii

pe frunte

şi asta pentru că într-o viaţă de om

într-o adevărată viaţă de om

trăită în toate detaliile ei dramatice

nu poţi avea timp să şi treci prin ea icnind

dar, în acelaşi timp, să o şi povesteşti

ca un ştiutor de carte

nu faci altceva decît să te laşi tîrît

de laţul bine strîns în jurul gîtului

de către o mînă necunoscută

şi-n tot acest calvar bine regizat în penumbra inconştienţei

există doar o singură glorie : aceea

a zarurilor norocos aruncate cîndva

la început

cînd carnea nu tremură încă de spaima

nimicirii

şi cînd drumul înspre întuneric este luminat de

ochii lui dumnezeu răsărind

din jocul de leggo

contrast

eu, cel ce simt numai ce simte eucelălalt

eu, cel ce gîndesc numai ceea ce gîndeşte eucelălalt

joc al contrastului terifiant: eu-noneu

şi totuşi, între eu şi noneu, nicio suprapunere

nicio alternativă perfect identică

nicio vibraţie asemeni

stau şi mă uimesc adînc în faţa imaginii mele interioare

şi mă cutremur în faţa alcătuirii mele

aparente

şi mă aplec într-o parte şi cealaltă a gîndului

şi nu ştiu nici cum îmi ţin echilibrul, nici cum şi cînd

am să cad

nu există multiplicare de sine

eu nu sunt decît eucelălalt, într-un crepuscul reinventat

mult prea puţin pentru curajul de a mă cunoaşte

mult prea mult pentru puterea de a mă dezmembra

în miile de întîmplări ale zilei

nu am nici cea mai mică idee de ce se află

în afara mea

în afara afarei mele

dar continui să privesc

să număr fiinţele care aleargă încolo şi încoace

ca într-un imens muşuroi universal

ca într-un gigantic nimic cu zgomot de sfîrşit de lume

dar cît de departe e depărtarea

şi cît de aproape e oglinda de sine-mi !

iar eu nu pot să văd mai mult decît

raza care se frînge

în ceea ce pare a fi eu –

un miez de nucă între nervurile spaţiului micro/intim

eu/noneu  

ontografica (I)

ai dat o lovitură

nu-ţi mai pasă de nimic

e mult pînă-ţi trece

după care liniştea se lasă în tine ca o ninsoare flegmatică

nici nu mai contează că te numeşti cum te numeşti

că trebuie să execuţi acelaşi ritual de reptilă

al fiecărei zile

că te supui aceluiaşi orar dezordonat

care te împrăştie prin casă ca pe o rufă murdară

nu mai contează că-ţi sună oasele îmbibate cu clei şi plictis

ca tinicheaua atîrnată de coada unui cîine

turmentat de zăporul amiezii

că te uiţi pe fereastră ca prin periscopul unei nave

scufundate

înconjurată de ape amare sărate gelatinoase

e mult pînă uiţi de orice esoes

de orice formă de contracţie şi extensie

asemeni rîmelor plecate în peregrinaj după ploaie

şi surprinse în nemişcare

de spus nu mai spui decît:

iar e dimineaţă

cîtă insistenţă pe timpul probabil

vegetaţie

am tăcut şi gura mea respiră pămînt

am tăcut şi numele tău pîlpîie în mine

ca un insectar de semne carnivore

din vremea cînd îţi adulmecam sîngele

ca pe un animăluţ de casă

nu a mai rămas decît  o raniţă de sunete

gîtuite

incendiate

purpurii

serile cînd mă aşteptai la marginea uşii

serile cînd ne rupeam umerii

într-un spasm geometric de saltimbanci ai iubirii

cînd tu coborai în venele mele ca o ciutură de oţel

serile acelea se pierd peste lume

îndepărtate, îndepărtate

ce mai cuvînt limpede şi damnat

ca o dragoste comună

de primate erotice şi candrii

estimp am tăcut şi tu arzi lumînări mici

în altă încăpere

în alt ritm

în altă

vegetaţie

Balada lui Esenin Serghei

"Dozvidania, drug moi, dozvidania !"

Cu privirea lui albastrã
– cuib de tainice scântei –
a venit la masa noastrã
domnul Esenin Serghei,

Un vârtej de nea de aur
ardea stins, sub cuşma-i spartã,
prin nãmeţi şi prin coclaur

rătăcea din poartã-n poartã;

Cu-ncãlţãrile-i crâmpeie,
vagabondul fãrã leac
cãuta un loc sã steie
o secundã cât un veac;

L-am poftit, ne-a dat bineţe,
cât pe ce, sleit, sã cadã,
cerul viu al albei feţe
prins e-n zgrunţuri de zãpadã;

“Dincotro venişi, poete,
din ce vreme, din ce hat?"
el, cu şoaptele încete,
mult sfios s-a aşezat;

Şi, clãtind din cap arare,
pune cuşma la pãmânt :
„Mulţãmesc de întrebare,
vin din stepe de cuvânt ...

Rãtãcii sã aflu unde
ard în vodcã guri de zei,
pe sub cerul lumii scunde
printre şuţi şi derbedei;

Vrui sã fiu zugrav de vise
peste-o iarnã cât o erã,
dar aceasta, pare-mi-se,
nu se crede, nu se sperã !

Nu se cere nici la Domnul,
nici la diavol nu se cere,
cãci, de ne cuprinde somnul,
totul trece, totul piere;

Unde piere,-i greu a ştire,
frunzã nu-i, din ram, sã fugã
pe cãrãri de cimitire,
pe sub lutul greu de rugã;

Nu-i nici chiciurã de şoapte,
nici se-nfige-n piept, ca vântul
care sfîşie, în noapte,
ceru-ntreg şi-ntreg pãmântul;

   

Nu e mânã de iubitã
poposind pe fruntea rece,
ca o  umbră de ispită

ce-a venită ca să plece;

Nu-i nimic din toate-aceste,
nici tu viaţã, nici tu moarte,
nici ce-a fost şi nici ce este,
spuse-n gând şi scrise-n carte;

Poate-i trup flămând de fiară,
prin nămeţi cu coama spartă,
care scormone, c-o gheară,
în noianul ei de soartă;

Sau un mag care ne minte,
prorocind cã, toate cele,
nu-s nici umbre, nici cuvinte,
ci doar viscole de stele;

Şi nu-i nimeni ca să şteargã
urma albã de dihãnii
care-aleargã şi aleargã
printr-un cer vuind de sãnii...”

Atât spuse, scurs de viaţã,
se-ndreptã cãtre fereastrã,
ca o flacãrã de gheaţã
albind zariştea sihastră;

Şi, încet-încet, apuse
în văzduh de clopoţei,
peste iarna ţării ruse,
domnul Esenin Serghei !

Provincie

Curge ploaia-ncet peste oraş
Fum subţire parcă îl îmbracă,
O speranţă vagă, de ocnaş,
E această linişte săracă,

Hăt, cât-colo, vine-un trecător,
Se târăşte pe aleea spartă,
Cine ştie Domnii ce mai vor
De la picul lui de viaţă moartă!

Duce-n mână o sacoşă slabă,
Pare-se că vine de la târg,
A vândut acolo, pe-o tarabă,
Vreo cinci pere, abia date-n pârg,

Cu paraua strânsă pe negoţ
I-a ajuns să cumpere o pâine,
Or mânca din ea copiii, toţi,
Astăzi, mâine, poate şi poimâine,

Moţăie oraşul sub linţolii,
Abia-şi duce zilele încete,
Domnii stau, comozi, peste fotolii
Meşterind la legi şi la decrete,

Timp ce alţii, traşi după cortină,

Pun de-un poker nou, pe despuiate,

Şi avea-vor ei, în veac, desaga plină

Căci istoria e-a lor proprietate;

Curge ploaia ca o piază rea,
Curge omul ca un gând sleit,
Grea e viaţa, Doamne, vai, ce grea!
Şi, sub timp, oraşu-a amuţit...

Legendã polarã

Tu arzi un foc cuminte în cãmarã,

din umeri ţi se ning şuviţe brune,

un diamant salin şi cast coboarã,

ca un schior, pe sâni, cu sfiiciune;

în tremurul de platinã-al tãcerii,

cristale genuine te strãpung,

şi,-ncet, spre smãlţuirile-ncãperii,

desfiri o mânã lentã, îndelung;

apoi te stingi cu umbrele-n perete,

ninsori de var te viscolesc din ele,

bezmetici fluturi, zburători în cete,

ţi se nãzar anarhic peste piele;

legenda povesteşte cã ai fi

vocabulã în respirãri terestre,

de n-ar fi iarnã şi de nu te-aş şti

în siglele polare din ferestre;

tata

câteva lucruri aici şi acolo

care-l mai ajută să-şi recunoască identitatea

o icoană inutilă ca o gaură-n zid

soba cu plită, aparatul de radio defect, bufetul ros de ani

clickul mărunt al comutatorului electric

dincolo de geam : lătratul câinelui, cotcodăcitul găinilor

dudul năpădit de scorburi

mai departe : povârnişul, balta, dealul bulgariei

mic muzeu de antichităţi anonime

care aşteaptă să dispară

un rest de lume, recunoscut cu un rest de vedere

căci celălalt e la dumnezeu

care ghiceşte însufleţitele şi neînsufleţitele

printr-un ochi de sticlă

pustnicul casei ştie asta, dar nu-i mai pasă de mult

doar ce se învârte prin curte şi aşteaptă plecarea în bejanie

din când în când, dă din cap a uimire şi oftează

spune:

“data viitoare, dacă oi mai fi p-aci

o să fac şi o să dreg”

e un curaj îngenuncheat care mă înspăimântă

pentru el, împrejurimile nu mai sunt

decît simple elemente de decor

le priveşte ca şi cum ar pipăi un carton pictat

ar vrea să creadă, dar credinţa

îi scapă printre degete ca o apă murdară

ochiul de sticlă al lui dumnezeu

nu a răzbit până la el vreodată

vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte

încercând astfel să mai respire o câtime

umbra lui risipită peste lucruri

se va scurge, nu peste mult timp

între crăpăturile nopţii

din când în când îl fixez cu atenţie ferită

gândindu-mă că poate-l văd mişcând

pentru ultima oară

vorbele dintre noi  –  scurte şi dezgolite

alunecă pe aer ca pe mâzgă

ale mele, – ezită între tăcere şi mistificare

ale lui, – vestesc

simplitatea cinică a întunericului

cântând

nu poţi fugi de singurătate

în vecini

nu poţi chema poştaşul

să sune de două ori

există doar un timp al întâmplărilor frumoase

nu poţi purta decît o dată

haine de sărbătoare

da

lucrurile se întâmplă o singură dată

o dată te naşti, o dată te uimeşti

o dată se sting luminile şi muzicanţii pleacă

oricât te-ai aduna la un loc

tot cu aceeaşi piele te îmbraci dimineaţa

de o mie de ori

ca o singură dată

nimeni nu poate consola

pe nimeni

fiecare îşi duce în cârcă propria-i viaţă

ca pe un cufăr gol, omule

degeaba chemi îngerii la priveghi

cu aceiaşi, mereu aceiaşi ochi măsori

crăpăturile din pereţi

în aceleaşi mâini îţi sprijini fruntea

o singură dată, o singură dată se întâmplă

să fie

toate, o singură dată

într-o singură explozie de lumină

într-un singur turnir, într-o singură glorie

ca atunci când metafora coboară în lume

în caleaşcă de aur

numai durerea se repetă

mereu şi mereu aceeaşi

înfiptă adânc în beregată ca un sfredel

de pământ

da

fiecare putrezeşte singur

în propriu-i nume

fiecare în propriu-i semn

am ridicat ochii către vârfurile plopilor

care legănau cerul deasupra

şi am văzut pântecul dezgolit al lui dumnezeu

prin care se împleticeau gâştele sălbatice

ţipătul lor ascuţit din toamna târzie…

şi l-am rugat:

atâta doar, doamne

să ies din lume cântând ca un vierme

cântând ca un

vierme

înflorit