Am să fiu ploaia
Când zorii dimineților
risipesc vraja viselor târzii.
mă doare chemarea ta
cu gust de cireșe amare
ce arde sălbatic
prin amintiri.
Să nu mă cauți.
Eu am să fiu
doar ploaia
rătăcind printre stele
Catren
Mă rispesc uneori în cuvinte
Ca florile de cireș primăvara,
Când vântul le-mprăștie seara
Tristețea aducerilor aminte.
Aș vrea ...
Aș vrea să fiu
lacrima uitată
în geana visului
din diminețile reci
în care eu,
prinsă între lumea ta
și a mea,
învăț să spun
te iubesc
Iubesc ploile
Iubesc ploile, șoptesc
ca altă dată Blandiana,
dar numai eu știu
că în mine,
când lipsești,
se ascund nori grei
de furtună
pe care doar mâna ta,
ștergându-mi lacrima târzie,
îi poate risipi
în cele patru zări
țesând curcubeu
peste umbre de dor...
Constatare
Când bat la ușa ta
îmi răspunde pustiul din mine.
Nu știu cum faci,
dar atunci când pleci,
în jurul meu se face dintr-o dată
întuneric
ca și cum plecarea ta
ar produce o eclipsă de soare.
De aceea,
atunci când bat la ușa ta,
îmi răspunde doar pustiul
din mine.
.
Ești... sunt...
Ești tăcerea
aruncată ca o haină veche
peste bătaia de pleoape a sufletului meu
rămas în îmbrățișarea ta
Sunt iubirea
născută din disperarea clipei
pierdută în albastrul fără sfârșit
al ultimului tău cuvânt
Între noi, uitarea
ne pândește tăcută ,
așteptând clepsidra
să-și cearnă cuminte nisipul .
Să nu îți fie teamă de cuvinte
atunci când visele se-aprind la focul lor
tu stinge-le văpaia prea fierbinte
ca inima să uite că-i e dor.
Să nu îți fie teamă de cuvinte
chiar umbra de le-o simți în suflet grea
și-ntinde-ți mâna stânga să te-alinte
când plânsul să te-nece ar vrea.
Să nu îți fie teamă de cuvinte...
ce gol ciudat în urmă au lăsat,
în noaptea asta-n care totul minte
doar ochii tăi mai ard, ca un păcat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu