tristețe-glossa tatălui meu
Sunt muritor de rând, epavă tristă,
Un vagabond pe-al fericirii drum.
O stea a fericirii mele nu există
Şi chiar de-a fost a ars şi-acum e scrum!
Un dram de fericire şi surâs dacă găsesc
Îl leg cu multe noduri în batistă
Să nu cumva să-l pierd, să-l prăpădesc,
Că-s muritor de rând, epavă tristă.
Eu dramu-acela nu vreau să-l prăpăd
Cu toate că ştiu bine că-n parfum
E amăgirea vieţii şi-n el văd
Că-s vagabond pe-al fericirii drum!
Curând nu voi mai fi un corp integru,
Mă înconjoară-o pânză pesimistă
Şi văd mai bine-n pesimismu-mi negru
C-o stea a fericirii mele nu există!
Sunt umbră pe pământ, n-am nici un rost,
Sunt un cadavru ambulant acum,
Azi m-am convins că steaua mea n-a fost
Şi chiar de-a fost, a ars şi-acum e scrum!
O stea a fericirii mele nu există
Şi chiar de-a fost, a ars şi-acum e scrum,
Sunt vagabond pe-al fericirii drum,
Sunt muritor de rând, epavă tristă!
poem final-glossa ultimului poem
Am să mă scriu într-un poem final,
Voi adia în glosse sau beţie
Şi cind arzând în visele de cal
M-oi spulbera în puf de păpadie.
Şi voi zbura pe vânt dar şi pe ploaie,
Purtat de vise-n lumea fără mal
Şi-oi odihni, când poate, pe o foaie
Am să mă scriu într-un poem final.
Dincândâncând am să mai bântui doar,
Purtat de vânt, un puf de păpădie,
Voi rătăci pe margini de hotar,
Voi adia în glosse sau beţie.
Din inimă am să îmi fac un flutur
Să călăresc pe visele în val,
Apoi de amintiri am să mă scutur
Şi când arzând în visele de cal
Am să doresc întoarcerea-n văzduh,
Am să-ţi apar, în vise, numai ţie
Şi părăsind reântruparea-n duh
M-oi spulbera în puf de păpădie.
M-oi spulbera în puf de păpădie
Şi când arzând în visele de cal
Voi adia în glosse sau beţie
Şi-am să mă scriu într-un poem final.
duhul din sticlă-glossa duhului
Sunt doar o sticlă veche şi murdară,
Un cuib de duhuri care nu au nume,
Un sunet trist rămas dintr-o vioară,
Sunt începutul dintr-o alta lume.
Când vine noaptea, de sub pleoape 'nchise
Se scurge duhul tău, şi ce amară
Îmi pare dimineaţa 'n morţi de vise,
Sunt doar o sticlă veche şi murdară.
Atâtea nopţi te-am invocat, şi'n mine,
Te-ai plămădit din inimă de hume,
Otrava şi dulceaţa scurse-n vine,
Un cuib de duhuri care nu au nume.
Extazul şi coşmarul, împreună,
M-au insoţit nocturn, seară de seară,
Dar am ajuns o frunză neagră-n lună,
Un sunet trist rămas dintr-o vioară.
Văd ţărmul cum se scurge către zare,
Văd vise nevisate, printre dune,
Aud mai tainic ultima chemare,
Sunt începutul dintr-o altă lume.
Sunt începutul dintr-o altă lume,
Un sunet trist rămas dintr-o vioară,
Un cuib de duhuri care nu au nume,
Sunt doar o sticlă veche şi murdară.
ai aruncat-glossa aruncării
Ai aruncat batista şi mănuşa
La primul coş în drumul tău pe stradă,
Ai tras în urma ta nu numai uşa,
Ca zâmbetu-ngheţat să nu se vadă.
Nu ţi-a păsat de lacrima din barbă,
Te-ai plictisit, prea veche e păpuşa
Şi lângă ea, lângă un gard pe iarbă,
Ai aruncat batista şi mănuşa.
Cu sufletul şi inima ucise,
M-ai părăsit şi fără să se vadă
Ai răsturnat tot sacul meu de vise
La primul coş în drumul tău pe stradă.
Vraja s-a rupt de-un bici între blesteme,
Merlin ţi-a pus în mână nuieluşa
Şi ca iubirea mea să nu te cheme
Ai tras în urma ta... nu numai uşa.
Când azvârleai secundele cu tine
Mi-ai socotit iubirea ca o pradă,
Tu ţi-ai întors privirea de la mine
Ca zâmbetu-ngheţat să nu se vadă.
Ca zâmbetu-ngheţat să nu se vadă
Ai tras în urma ta nu numai uşa.
La primul coş , în drumul tău pe stradă
Ai aruncat batista şi mănuşa.
ce cale lungă...-glossă așteptării
Ce cale lungă-i între azi şi mâine
De fiecare dată-n prag de noapte.
Aş fi dorit ca Circe să-mi dea pâine
Să uit de mângâieri, să uit de şoapte.
Sunt omul care strânge doar durere,
Ce-n viaţă hoinăreşte ca un câine.
În spaţiul limitat al unei sfere,
Ce cale lungă-i între azi şi mâine!
Acoperite, tandre coji de miere,
Seminţele visărilor de noapte
Le răspândesc în lume cu durere,
De fiecare dată-n prag de noapte.
Tu nici nu eşti şi nici n-ai fost vreodată,
Ai fost un vis, himera mea de mâine,
Ai fost un rol jucat ultima dată.
Aş fi dorit ca Circe să-mi dea pâine.
În templul verii am să ard tămâie
Şi ca pedeapsă te-oi visa la noapte,
Voi vrea apoi nimic să nu rămâie,
Să uit de mângâieri, să uit de şoapte.
Să uit de mângâieri, să uit de şoapte...
Aş fi dorit ca Circe să-mi dea pâine.
De fiecare dată-n prag de noapte
Ce cale lungă-i între azi şi mâine!
-pe aripi mari-glossa înălțării
Pe aripi mari de înger, spre lumină,
M-oi ridica purtând în mine vise.
Nu am să-ţi las un semn la vreo vecină,
Din scoici, petale, dalii sau narcise.
Te-ai depărtat, pământ plin de speranţă,
De prova care parcă se înclină.
Voi naviga iertând cu nonşalanţă,
Pe aripi mari de înger, spre lumină.
Cu-n piept de doruri încă nevisate,
Cu vise moarte sau poate ucise.
Cu braţul gol de relele lăsate
M-oi ridica purtând cu mine, vise.
Am să mă ard pe rugul ce odată
Ne-mbrăţişa când nu aveam vreo vină.
Voi sublima timid dar niciodată
Nu am să las un semn la vreo vecină.
Am să veghez ca aburul în iarbă,
Purtând speranţe, niciodată scrise,
Dar am să las să-mi înverzească, barbă
Din scoici, petale, dalii sau narcise.
Din scoici, petale, dalii sau narcise
Nu am să las un semn la vreo vecină.
M-oi ridica, purtând cu mine vise,
Pe aripi mari de înger, spre lumină.
mai e un fir-glossa ultimei trepte
Din nemurire a rămas numai o treaptă
Legată de zenit doar cu un fir.
Uitarea neagră încă nu e coaptă,
Mai poartă înc-albastrul de safir.
Din curcubeul meu, numai un vis
Am aşezat dar clipa e necoaptă.
Din ce am fost, azi am ajuns proscris.
Din nemurire a rămas numai o treaptă.
Pentru o zi bătută în cristale,
Am lepădat potcap şi patrafir.
Ea nu mai e întâia-ntre vestale
Legată de zenit doar cu un fir.
Solomonar al unui antic rit,
Mai am putere, visul mă aşteaptă,
Cenuşa ofilită n-a murit,
Uitarea neagră încă nu e coaptă.
Cerga de vise încă nu e frântă,
Zidit-am totul numai în porfir,
Tezaurul ce inima-mi încântă
Mai poartă-n el albastrul de safir.
Mai poartă înc-albastrul de safir,
Uitarea neagră încă nu e coaptă.
Legată de zenit doar cu un fir,
Din nemurire a rămas totuşi o treaptă.
el n-are ani-glossa născutului de multă vreme
Ţi-ai strâns iubirea ca pe-un evantai,
E-un melc timid ce nu mai înfloreşte.
EL n-are ani, tu, minte nu mai ai,
Rămâi tăcută ca un ochi de peşte.
Privirea ta e coborâtă-n bernă,
Cum de-ai uitat plimbările prin rai?
Privind gropiţa dragă arsă-n pernă
Ţi-ai strâns iubirea ca pe-un evantai.
De-l mai iubeşti, un braţ ai să-i întinzi
Odată cu iertarea prinsă-n cleşte.
Nu adăsta în braţe să-l cuprinzi,
E-un melc timid ce nu mai înfloreşte.
Iubirii tale să-i mai dai o şansă,
Iertarea blândă el ar vrea să-i dai.
Ieşiţi de mână din această transă
EL n-are ani, TU minte nu mai ai?
În calea lui cu dragoste te du
Şi despre rană şi iertare îi vorbeşte.
De mai aştepţi, mi-e teamă chiar să nu
Rămâi tăcută ca un ochi de peşte.
Rămâi tăcută ca un ochi de peşte,
EL n-are ani, TU minte nu mai ai?
E-un melc timid ce nu mai înfloreşte.
Ţi-ai strâns iubirea ca pe-un evantai.
Glossa ultimului val- atac de cord
Ai apărut din val ca un acord
Din sânge cald ce-şi plânge pururi rana.
Neaşteptatul meu atac de cord,
Ai fost preaplinul ce iubeşte cana.
Lăsam la pupa, înclinând pocalul
Prin ceaţa arsă, ultimul fiord.
Când îmi doream, la iesle, să-mi pun calul
Ai apărut din val ca un acord.
Din bogăţii trecute un safir
Mai pâlpâia veghind lângă icoana
Ce-mi revela un ultim trandafir
Din sânge cald ce-şi plânge pururi rana.
În flacăra din far azi las să ardă
O ultimă petală-n drum spre nord.
Te voi broda pe braţul stâng cocardă,
Neaşteptatul meu atac de cord.
Ai fost un vis ţesut din elegii,
O şoaptă de final ce umple strana,
Blestemul roz al ultimei magii,
Ai fost preaplinul ce iubeşte cana.
Ai fost preaplinul ce iubeşte cana
Neaşteptatul meu atac de cord.
Din sângele ce-şi plânge pururi rana
Ai apărut din val ca un acord.
Viorel Gongu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu