STARE DE FAPT
N-am scris
demult. Ceva n-a funcţionat cum trebuie. Ceva în larg era mort, era putred.
Nisipuri mişcătoare fac zgomote tăinuite şi-acum, iar mersul meu părea
împiedicat.
Trăiesc într-o
lume plină de capricii, o lume plină de idei. Murdare idei! Ne plimbăm printre
oameni, ne plimbăm printre noi, cei mulţi, şi ne furăm căciula unul altuia
exact când lumina soarelui bate mai cu putere.
În văzul
tuturor, lumea aceea pe care n-am bănuit-o niciodată, o lume bălăcărită, cu
miros puternic de jeg, tăbăcită de-atâta prostituţie, sfidează poporul. Atât
cât a mai rămas din el, fiindcă pe vremea copilăriei mele era mare şi puternic.
Cine ştie, poate a fost doar o iluzie cu care m-au hrănit ai mei, căci tare mai
erau cinstiţi, muncitori şi drepţi. Şi ei făceau parte din popor, poporul
român.
Acum îi privesc intens pe cei de lângă mine,
după care privesc în interiorul sufletului meu, apoi în interiorul corpului,
exact aşa cum îmi cerea el odată, adică Andrei, prietenul meu de-o viaţă. Cred
că am nevoie de-o introspecţie, ca-n vremea veche când doar chemarea lui mă
trezea din amorţeală. Îmi cerea ca din când în când să mă scutur de mirosul
otrăvitor al vorbelor auzite pe la colţ de drum, dar nu înainte de-a privi
atent. Deştept om, Andrei ăsta al meu! Şi unde mai pun, că mă şi iubea. Iubire!
Cine mai iubeşte în ziua de azi?
Privesc! Îi văd
pe ei, pe cei care stau la cârma
corabiei. Uneori seamănă cu păpuşarii fabricaţi în culisele prăfuite ale
scenelor improvizate, unde saltimbancii se prefăceau că-şi storc sudorile spre deliciul
ieftin al privitorilor.
Alteori privesc
şi ei peste bord, chiar dacă ochii sunt îndreptaţi mai mult spre interiorul
corabiei, doar-doar vor surprinde pe cineva în fapt pentru a-şi pune în
practică actul de supremaţie, sursă de hrană diabolică. Mizerabilă hrană!
Mi-e scârbă, o
scârbă pe care doar viermii ce viermuiesc deasupra unui cadavru intrat în
putrefacţie o pot provoca. Întorc capul să nu vomit. Mi-e groază să nu care
cumva să înghit scuipatul care îmi încarcă gura. Aş vrea să-l arunc în faţa cuiva,
dar mă abţin. Nu-mi stă-n fire, sunt fată subţire! Schimb la iuţeală linia de
mers şi intru în prima toaletă. Îmi privesc întâi chipul în oglindă, căci am
timp, apoi arunc scuipatul cremuit de-atâta aşteptare, în chiuveta ciobită şi
soioasă. Nici chiuvete ca lumea nu avem!
Ridic capul şi
privesc din nou spre oglindă. Tu eşti? îmi zic înciudată. Ce repede te moi!
Proasto! Mai ceva ca Niculae Moromete când era bolnav de friguri.
Stai, bre, îmi sună o voce, că lumea
nu se termină aici, mai e până departe!
Hm! Zâmbesc!
Iaca treabă, zâmbesc! Bre! Şi-mi este atât de cunoscut acest apelativ! Mă
chircesc la auzul lui. Nu, nu este vorba de cel folosit în copilăria mea! Îmi
trec mâinile prin păr, apoi îmi mângâi obrajii înfierbântaţi. Îi răcoresc. Iau
apa cu mâinile făcute căuş şi-o arunc cu mişcări repezi peste faţa mea
schimonosită de-atâta durere şi scârbă. Trag nădejde, poate-poate m-oi trezi
de-a binelea. Degeaba, degeaba nădăjduieşti, îmi spune cea din oglindă. Ai
uitat pesemne că beţivul se trezeşte din băutură, dar prostul niciodată!
S-o crezi tu! îi răspund repezit, apoi mă
retrag spre hol.
Pustiu! Nici ţipenie. Toată lumea munceşte.
Fiecare la postul cui îl are! Şi ce de posturi, care mai de care mai calde şi
mai incitante. Uneori sunt atât de fierbinţi încât se iese cu transpiraţii şi
fibrilaţii. Fibrilaţii! Doamne, păzeşte-mă! Soacră-mea de fibrilaţii a murit!
Şi era tânără săraca, mai tânără decât sunt eu acum!
Ies la aer.
Trag cu nesaţ mireasma teilor. Îmi
încarc plămânii, încercând să fac un exerciţiu corect de respiraţie. Îmi place
şi repet figura. Deja e prea mult. O uşoară ameţeală îmi opreşte pornirea.
Mă opresc, apoi
continui mersul. Sunt doar eu cu mine şi mi-e bine. Privesc în înaltul cerului
şi zâmbesc celor pe care nu-i văd, dar îi simt. Le spun că totul este în
ordine, că m-am obişnuit, dar ei nu mă cred, apoi le spun, pe cuvânt, că
urmaşii mei se vor scălda în lapte şi miere, iar ei râd în hohote.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu