CĂDERI SAU CĂZĂTURI?...
Este duminică după amiază. Mă sună vecina mea care îmi
face o invitaţie la restaurant alături de doi actori de la Teatrul Elvira
Godeanu din Târgul Jiu, veniţi la noi în oraş, pentru a juca spre seară
piesă, Unde dragoste nu e nimic nu e’’, tema lunii februarie,
dragostea’’.
Am acceptat invitaţia. Reîntâlnirea ne-a produs o
reală bucurie. Ultima dată ne-am văzut în luna ianuarie cu ocazia sărbătoririi
lui Eminescu şi a zilei mele de naştere. Ne-am amintit cu plăcere acel
eveniment. Am povestit despre diverse evenimente culturale la care am
participat împreună dar şi despre cele viitoare şi am primit invitaţie la
reprezentaţie. M-am bucurat şi m-am simţit onorată. De regulă eu nu acceptăm
nici un favor de la nimeni însă am observat că tot dăruind şi ne primind, la rândul
meu nimic în schimb, se creează un dezechilibru dominat de o energie joasă,
negativă pe care am început să nu o mai pot controla şi atunci am hotărât să
experimentez şi acest gen de echilibrare.
Ajunsă la teatru, alături de vecina mea, soţul şi
fica dumneaei, am făcut cunoscut doamnei de la intrare calitatea mea de
invitata a actorului George Draghescu. Acesta m-a privit atentă, mi-a zâmbit şi
m-a poftit să intru. Sentimentul a părut să fie minunat Am simţit respect şi
admiraţie... însă după spectacol am început să mă gândesc că nu mă defineşte,
nu mă caracterizează astfel de situaţii...
Cred că mai am mult de lucru la acceptare, la stima
de sine... nu ştiu încă exact.
Ninge! Ninge ca în toiul iernii acum când eu aşteptam
primăvara. Deschid umbrela la ieşirea din clădirea teatrului şi plec către casă
printre fulgii mari, acei fulgi de primăvara pe care bătrânii îi numeau, zăpada
mieilor sau a berzelor. Totul este feeric. Dansul pe care îl face neaua în lumină,, felinarelor stradale’’mă poartă într-o lume de
basm... o lume a copilăriei mele cu ierni grele, geroase şi cu nămeţi cât casa.Îl
văd parcă pe tatăl meu care ne făcea pârtie, cu o lopată de lemn, îndepărtând zăpada din jurul casei, tăind-o că pe brânză în calupuri destul de mari, atât de
mari cât să le poată arunca deasupra de troiene.
Mă apropii de blocul în care locuieşte o persoană mai
în vârsta pe care eu o vizitez din când în când.Mă gândesc aşa dintr-o dată să îi
fac o vizită scurtă şi o bucurie. Virez stânga şi intru pe aleea din faţa
blocului absentă şi cu gândul acolo unde ştie el să fie cel mai bine. Alunec şi
cad. A fost o plutire. Am avut în acel moment senzaţia că cineva îmi stă
aproape, din spate şi ca un fâlfâit de aripi mi-a produs dezechilibrul apoi că
două braţe puternice de bărbat m-au cuprins şi mi-a atenuat căderea, Stăteam în zăpadă şi
râdeam fericită în timp ce din scara mă priveau doi ochii masculini care ieşiseră
afară să poată fuma o ţigară. Probabil că doamna dumnealui nu îi permite să facă
asta în casă. Am râs fericită şi apoi m-am ridicat simţind aceleaşi braţe care
mă ajutau să mă înalt. Era un sentiment atât de plăcut care mă purta parcă într-o
lume de vis iar în urechi simţeam o respiraţie caldă a unui suflet care mă îmbrăţişa.
Bărbatul mă privea cu o mirare vădită pe faţă! Râd
din nou, îl salut şi îi spun că acolo am găsit ceva... râd..
- Doamnă dragă, v-am privit cum vă bucuraţi de acea cădere
şi cât de uşor şi de repede v-aţi ridicat... de parcă eraţi ridicată pe sus de
nişte braţe nevăzute.
- Ha, ha, ha... acelaşi sentiment l-am trăit şi eu!
- Cred că v-aţi lovit? Nu vă doare nimic?
- Absolut nimic! Am picat parcă în puful unei perne imense... ha, ha, ha..
- Sunteţi fantastică! Emanaţi atâta bucurie şi viaţă încât
mă molipsiţi...
- Aşa trebuie. Acolo am găsit ceva, am simţit ceva
extra ordinar... a fost o senzaţie minunată. Nu am mai căzut de mult... chiar îmi
place.
Intru în scară, sun şi mi se deschide. Râdeam!
- De ce râzi mă întreabă gazda?
- Am căzut în zăpadă, ha, ha, ha...
- Doamne şi nu te-ai lovit? Nu te doare nimic?
- Absolut nimic, staţi liniştită.
- Mai! Fii atentă să nu îţi rupi ceva. Este periculos
acum pentru că sub stratul moale de zăpadă este formată gheaţă şi se pot întâmpla accidente.
- Eu nu am căzut. Am fost aşezată aşa de lin în zăpadă
de parcă am aterizat de undeva din cer. Am trait o senzaţie greu de descris.
- Să ei unul din bastoanele mele la plecare. Să mergi
cu atenţie. Cizmuliţele tale nu sunt anti derapante şi poţi aluneca din nou.
- Doamne fereşte! Cum să iau bastonul? Ha, ha, ha...
eu sunt om să port baston? Ce tot vorbiţi?
- Nu am spus asta, am vrut să îţi spun că trebuie să
fii atentă şi faptul că eşti singură şi nu ai cu cine să mergi de braţ, pentru
a te echilibra, te poate pune din nou cu fundul în zăpadă.
- Ha, ha, ha... nu cred că se mai întâmplă. Cred că
cine m-a aşteptat în acel loc a plecat deja fericit că a putut să mă îmbrăţişeze...
- Ce faci acum? Faci haz de necaz?
O Doamne! Aşa necaz să tot fie... m-am simţit
minunat.
Plec. Ies din scara blocului. Acum zăpada era măturată
pe scara
şi pe alee câţiva metri. O măturase domnul care a asistat la căderea mea,
probabil de teamă să nu mai cad şi la plecare. Era tot acolo cu ţigara în mână.Îl
salut şi mă îndepărtez câţiva paşi. Cad din nou în acelaşi loc. Acelaşi
sentiment. Parcă cineva mi-a pus piedică apoi ma cuprins de talie şi mi-a
atenuat căderea.
Râd din nou.De această dată în hohote. Stăteam în zăpadă
bătând cu palmele asfaltul ca un copil.
Doamne dar ce se întâmplă? Ce este aici, cine este,
cine mă ajută să cad dar şi să mă ridic?
Domnul acela încearcă să se apropie de mine să mă
ridice. I-am mulţumit şi l-am asigurat ca nu
este nevoie. Are cine să mă ajute.
Râdem împreună.Mă ridic şi plec fără să simt nici o durere. Din contră, simţeam
o senzaţie plăcută a unei îmbrăţişări divine.
Căderi sau căzături?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu