Când ne-am
întâlnit ultima dată, surprins de atitudinea mea glacială, mi-ai spus că
”printre zilele și nopțile care au trecut, printre amintiri de tot felul,
printre lacrimile dorului năpraznic și-al gândului răzleț, printre speranțe și visuri
începute și neterminate, m-ai căutat ca un nebun amorez, cu iubirea trecută de
creștetul capului, speriată și pulverizată de-atâta așteptare..., dar n-ai
reușit nici măcar să mă zărești, darămite să te bucuri de trupul meu, de vraja
cu care altădată te împresuram și, îmbrățișați în iubire, cădeam amândoi în
visarea visului care ducea spre nemurire!”
Erai
trist, mai trist ca niciodată, fiindcă toate planurile îți eșuaseră. De-atunci,
te-ai pierdut printre mărunțișuri, fiindcă la cele mărețe n-ai ajuns niciodată,
nici măcar n-ai visat. Ai rămas legat de ceea ce a fost între noi, dar, din
nepricepere, ai pierdut totul. N-ai învățat niciodată cum să-ți măsori
gândurile și cuvintele, fiindcă n-ai
știut și nici n-ai vrut să înveți ce este respectul. Să nu fi știut oare că
totul în viață începe, așezând, ca bază, respectul? Pe ce să se ridice frumosul
edificiu al iubirii și-al statorniciei, dacă respect nu e? Și spui acum că nu m-ai zărit?
N-aveai
cum să mă zărești într-o lume pustie și rece, printre cioturile vieții de până
acum, printre atâtea vlăstare pe care am încercat să le ridic la rang de
cinste, luptând, muncind, sperând. Oare de ce m-am crezut mai presus decât
Dumnezeu, îndrăznind să ajustez din creația Lui? Semințele aruncate în
trupurile oamenilor nu seamănă, nu sunt la fel. Și-atunci, dacă sămânța n-a
fost întotdeauna de calitate, oare de ce am crezut eu că-i pot schimba
traiectoria?
N-aveai
cum să mă zărești printre ochii bolnavi răsăriți dintre scaieții vremurilor,
care-și lungesc privirea bolândă, din care curge prostia și imaturitatea
căpătată în timp, pentru care medicamentul izbăvirii nu s-a inventat!
N-aveai
cum să mă zărești printre clipele anoste care m-au acoperit în vălul neputinței
și-al neîncrederii, al traiului deșert în care primează tăcerea; tăcerea care
naște monștri, cu capete putregăioase, din care curge josnicia, și gheare
ascuțite gata pregătite de atac; nimeni nu mai e conciliant!
N-aveai
cum să mă zărești, fiindcă am plecat de mult din lumea la care am visat și m-am
amestecat printre tulpinile mari și noduroase, perfide și necioplite ale celor
mulți; de-acolo mă ridic din când în când să iau o gură de aer, cât pentru o
lună, apoi cobor printre așchiile trunchiurilor mari și noduroase, spre a-mi
trăi restul vieții; speranța a plecat în larg și nu știu dacă se va mai
întoarce!
Și, la
urma urmei, la ce bun să se mai întoarcă, când știe, biata de ea, că iubirea a devenit interes sinistru, că stăm
adesea cu vulpile la masă și spun cu nonșalanță că sunt niște sărmani iepurași,
că fiecare cortegiu funerar somptuos deplânge trecerea la cele veșnice a unuia
care a cântărit mai puțin decât banii pe care îi avea prin buzunare, că puțini
mai sunt aceia care vor calitate și nu cantitate, că Pământul se clatină adesea
spre a ne arăta că nimic nu e statornic, că legea nu mai este lege... demult !
Nu pentru
tine sufăr acum, ci pentru anii pierduți, petrecuți, din nepricepere și mare
prostie, lângă oameni lipsiți de țeluri. Acolo stă greșeala existenței mele
și-a unora dintre ai mei. Acum, pășesc mai încet, mai precaut, fără a mai avea
așteptări, deoarece am înțeles că respectul a devenit o noțiune desuetă, că nu
mai este primordial, deși a fost una dintre marile valori ale neamului meu, în
care am fost educată să cred.
Și mă
întreb: cui mai folosesc? Lumea mea e în altă lume! O caut de ani buni și-am
s-o găsesc într-o altă zi, într-o altă dimensiune, în care tu n-ai să vii!
Angela Burtea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu