Plouă...
Mi-e frig, ridic umerii, caut buzunarele să-mi ascund degetele. Simt brațul ploii, mă mângâie, mă cuprinde, își lasă pletele fluide peste singurătatea din mine, îi număr picăturile una câte una, doar ropotul din pașii ei mai dau târcoale clipelor trecânde, cad în adâncul tăcerilor în timp ce pașii devin stăpânii mișcărilor mele, ducându-mă pe faleză, chipul marii își destramă nepăsătoare valurile, lovindu-le cu putere de pietrele tăcute, simt acel zbucium intern, necontenit, marea e tristă, se aruncă în brațele stâncilor crescânde, ce-i răpesc suflarea...
După saltul său extrem, marea-și lasă făptura spre pântecul pământului, se lasă grea, cu ochii o mângâi, îi doresc liniștea, o veau suavă și dulce... Sunt intermediară între ploaie și mare, leg cerul de pământ cu un sărut, mi-e dor de mare, să-i ascult suflarea, șoaptele sale, să-mi atingă privirea, doar ea mă face dulce, de ce oare? Mi-e frig! Tălpile-mi continuă să-mi ducă făptura peste ambiția mării ce se-nalță din nou pe faleză,
Suntem una – ploaia, marea și eu....dar uneori mă simt abandonată chiar și de umbra-mi, ne mai vorbind de mare ce și-a-ntors spatele privind la blondul zilei, ea ziua, tinându-se de două bărci, in una având rădăcină, in a doua găsind lumină, marea le leagănă cu durere sau...cu cea mai dulce plăcere, de un' să știu? Mi-e sufletul pustiu, ploaia-și găsește cuib în așteptările mele alunecând încet-ncet, luând figura făpturii mele, modelându-se ușor. Strigătul din mine nu mai are glas, cine l-aude? Și cine-ar vrea să-l știe? Când e singur nici pământul nu-l simte, triste cuvinte, să nu vă-ntristeze pe voi când le ve-ți citi, voi nu știți ce culoare are iubirea! Sunteți moderni, eu... rămasă la cea mai fragedă gandire...imi duc pașii pe faleza cuprinsă de mare, ploaia nu mă pierde din ochi chiar dacă am zis-o că sunt abandonată, am zărit ochii mării, are pleoapele trase – nu-nțeleg de ce se ascunde? Ploaia cerne...mi-e frig în suflet, mi-ascund palmele în buzunare, pașii mă duc pe faleză unde marea-si lasă urma, stâncile se miră, tâcute mă privesc, zărindu-mi silueta contopită cu ploaia.
Mi-e frig, ridic umerii, caut buzunarele să-mi ascund degetele. Simt brațul ploii, mă mângâie, mă cuprinde, își lasă pletele fluide peste singurătatea din mine, îi număr picăturile una câte una, doar ropotul din pașii ei mai dau târcoale clipelor trecânde, cad în adâncul tăcerilor în timp ce pașii devin stăpânii mișcărilor mele, ducându-mă pe faleză, chipul marii își destramă nepăsătoare valurile, lovindu-le cu putere de pietrele tăcute, simt acel zbucium intern, necontenit, marea e tristă, se aruncă în brațele stâncilor crescânde, ce-i răpesc suflarea...
După saltul său extrem, marea-și lasă făptura spre pântecul pământului, se lasă grea, cu ochii o mângâi, îi doresc liniștea, o veau suavă și dulce... Sunt intermediară între ploaie și mare, leg cerul de pământ cu un sărut, mi-e dor de mare, să-i ascult suflarea, șoaptele sale, să-mi atingă privirea, doar ea mă face dulce, de ce oare? Mi-e frig! Tălpile-mi continuă să-mi ducă făptura peste ambiția mării ce se-nalță din nou pe faleză,
Suntem una – ploaia, marea și eu....dar uneori mă simt abandonată chiar și de umbra-mi, ne mai vorbind de mare ce și-a-ntors spatele privind la blondul zilei, ea ziua, tinându-se de două bărci, in una având rădăcină, in a doua găsind lumină, marea le leagănă cu durere sau...cu cea mai dulce plăcere, de un' să știu? Mi-e sufletul pustiu, ploaia-și găsește cuib în așteptările mele alunecând încet-ncet, luând figura făpturii mele, modelându-se ușor. Strigătul din mine nu mai are glas, cine l-aude? Și cine-ar vrea să-l știe? Când e singur nici pământul nu-l simte, triste cuvinte, să nu vă-ntristeze pe voi când le ve-ți citi, voi nu știți ce culoare are iubirea! Sunteți moderni, eu... rămasă la cea mai fragedă gandire...imi duc pașii pe faleza cuprinsă de mare, ploaia nu mă pierde din ochi chiar dacă am zis-o că sunt abandonată, am zărit ochii mării, are pleoapele trase – nu-nțeleg de ce se ascunde? Ploaia cerne...mi-e frig în suflet, mi-ascund palmele în buzunare, pașii mă duc pe faleză unde marea-si lasă urma, stâncile se miră, tâcute mă privesc, zărindu-mi silueta contopită cu ploaia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu