Primul vis clar de după...
Este o dimineaţă de duminică. Ultima duminică a lunii februarie. M-am culcat foarte târziu, am dormit ne întoarsă până spre dimineaţă însă visul din care m-am trezit nu îmi dă pace deloc. Îmi staruiesc în minte imaginile derulate ca pe un ecran de cinema şi mă întreb din nou, ca de altfel de multe sute de ori, ce vrea să îmi spună mesajul lui?
De la ultima noastră întâlnire nu am mai visat, un vis clar, până acum. Visam dar nu mi se limpezeau imaginile ca să pot descifra, să pot înţelege subiectul... nu că le-aş înţelege eu pe toate ci doar mă pun pe gânduri... iar în momentul în care, visul se împlineşte îmi amintesc că de fapt acel semn l-am primit cândva într-un vis care părea uitat.
Acum visul meu avea din nou acelaşi personaj. El! Păi cine poate fi altul? În viaţă, în sufletul, în mintea mea nu mai este loc pentru nimeni!!! Doamne! Atât de mare este acest suflet încât poate să îmi acapareze toată existenţa mea? Cine este şi ce vrea? Ce să fac? Ce să îi spun? Ce să îi ofer... pentru a-mi recăpăta liniştea?
Suntem împreună undeva! Unde? Habar nu am. La un moment dat apare cineva pentru care, se presupunea, că eu vândusem nişte flori. Îmi lăsase să vând un braţ imens de trandafiri roşii. Îi vândusem pe toţi şi în plus foarte multă pâine albă. Eu eram vânzătoarea iar în faţa mea se desfăşura o coadă imensă de oameni, bărbaţi, femei şi copii, deopotrivă. Toţi aceştia cumpărau pâine albă şi caldă de la mine iar eu le-o ofeream cu o bucurie imensă în suflete şi îi întâmpinam, pe fiecare în parte, cu un zâmbet larg şi cu ochii înlăcrimaţi.
Mi-am terminat misiunea şi am plecat undeva! Nu ştiu unde! Cert este că acolo eram tot împreună iar la un moment dat îmi spune:
-să pregăteşti banii pe marfa vândută pentru că va trebui să îi predăm.
Woow! Nu spune asta pentru că eu nu am nici un ban!
Cum mai să nu ai nici un ban?! Ce ai făcut cu toţi banii din vânzări?
Care încasări măi, Puiu!? Eu am dat totul de gratis, ce Dumnezeu! Tu nu ai observat că eu nu încasam nimic?
Nu!!!! Sincer nu am fost atent. M-am bazat pe tine pentru că ştiu că intodeauna ai ştiut ce ai de făcut...
Ei! Mulţumesc frumos! Atunci înseamnă că şi de această dată am ştiut ce trebuie să fac şi am oferit totul de gratis... Ha, ha, ha...
Ok! Dar cum o să te descurci când ţi se vor cere banii?
Nu ştiu dar mă voi descurca.
A urmat un moment de linişte şi de rătăcire oarecum pentru că dintr-o dată eram ajunsă în Italia, în faţa băncii la care eu am cont deschis. Urcam scările către uşa de la intrate prin care, exact în acea clipă, dădea să iasă una dintre prietenele mele românce cu care am lucrat acolo şi pe care am ajutat-o ori de câte ori a deschis gura, fără să îi cer vreo dată ceva. Acum însă, ceva mă îndeamnă, să îi cer trei sute de euro, presupunând că atât ar fi urmat să restitui. Aceasta mă îmbrăţişează şi ne-am pupam dar în acelaşi timp îmi şopteşte discret:
- Mergi şi retragi din cont cât ai nevoie, ştii că eu nu am bani niciodată.
- Păi vezi mai Maria? De aceea tu nu ai bani niciodată pentru că eşti avara să îţi faci avere. Tu nu ai putut niciodată să ajuţi pe nimeni. Nici măcar pe cel care te-a ajutat în cele mai dificile clipe din viaţa ta şi pe deasupra mă şi vorbeşti de rău ori de câte ori ai ocazia şi auzi pronunţându-se numele meu...
- Nu este adevărat, Elly! Nu mai crede tot ce ţi se spune. Fii fericită pentru tot ce ţie îţi oferă Divinitatea.
Intru în bancă şi acolo mă împiedic din nou fix de EL... care mă întâmpină zâmbind şi cu un braţ mare de crenguţe de magnolii pe care mi-l oferă îmbrăţişându-mă şi zicând:
-Când îţi va fi greu să te gândeşti la mine. Eu îţi voi sta mereu alături, chiar şi atunci când tu nu mă vei putea vedea. Gândurile mele niciodată nu se pot îndepărta de tine. Eu am o misiune şi o voi îndeplini...
- Îţi mulţumesc PUIU! Dumnezeu ştie mai bine tot ce va urma.
Am rămas preţ de câteva minute cu ochii aţintiţi în ochii lui... de parcă aşteptam o confirmare. Magnoliile mă îmbătau cu parfumul lor şi simţeam ca în acel braţ de crenguţe stă puterea mea pe care el mi-a oferit-o gratis!
M-am trezit speriată deoarece mă chema undeva... Mă chema să îl urmez iar eu, ca de fiecare dată îl refuzam şi intram într-un soi de panică... Nu era prima invitaţie de acest gen.Au fost şi invitaţii reale pe care nu le-am onorat de teama consecinţelor.
Toată ziua m-a urmărit acea imagine de final... ochii lui care spuneau ceva... exprimau acea dorinţă care îmi produce o teamă ne(in)descifrabila, dintotdeauna.
Este o dimineaţă de duminică. Ultima duminică a lunii februarie. M-am culcat foarte târziu, am dormit ne întoarsă până spre dimineaţă însă visul din care m-am trezit nu îmi dă pace deloc. Îmi staruiesc în minte imaginile derulate ca pe un ecran de cinema şi mă întreb din nou, ca de altfel de multe sute de ori, ce vrea să îmi spună mesajul lui?
De la ultima noastră întâlnire nu am mai visat, un vis clar, până acum. Visam dar nu mi se limpezeau imaginile ca să pot descifra, să pot înţelege subiectul... nu că le-aş înţelege eu pe toate ci doar mă pun pe gânduri... iar în momentul în care, visul se împlineşte îmi amintesc că de fapt acel semn l-am primit cândva într-un vis care părea uitat.
Acum visul meu avea din nou acelaşi personaj. El! Păi cine poate fi altul? În viaţă, în sufletul, în mintea mea nu mai este loc pentru nimeni!!! Doamne! Atât de mare este acest suflet încât poate să îmi acapareze toată existenţa mea? Cine este şi ce vrea? Ce să fac? Ce să îi spun? Ce să îi ofer... pentru a-mi recăpăta liniştea?
Suntem împreună undeva! Unde? Habar nu am. La un moment dat apare cineva pentru care, se presupunea, că eu vândusem nişte flori. Îmi lăsase să vând un braţ imens de trandafiri roşii. Îi vândusem pe toţi şi în plus foarte multă pâine albă. Eu eram vânzătoarea iar în faţa mea se desfăşura o coadă imensă de oameni, bărbaţi, femei şi copii, deopotrivă. Toţi aceştia cumpărau pâine albă şi caldă de la mine iar eu le-o ofeream cu o bucurie imensă în suflete şi îi întâmpinam, pe fiecare în parte, cu un zâmbet larg şi cu ochii înlăcrimaţi.
Mi-am terminat misiunea şi am plecat undeva! Nu ştiu unde! Cert este că acolo eram tot împreună iar la un moment dat îmi spune:
-să pregăteşti banii pe marfa vândută pentru că va trebui să îi predăm.
Woow! Nu spune asta pentru că eu nu am nici un ban!
Cum mai să nu ai nici un ban?! Ce ai făcut cu toţi banii din vânzări?
Care încasări măi, Puiu!? Eu am dat totul de gratis, ce Dumnezeu! Tu nu ai observat că eu nu încasam nimic?
Nu!!!! Sincer nu am fost atent. M-am bazat pe tine pentru că ştiu că intodeauna ai ştiut ce ai de făcut...
Ei! Mulţumesc frumos! Atunci înseamnă că şi de această dată am ştiut ce trebuie să fac şi am oferit totul de gratis... Ha, ha, ha...
Ok! Dar cum o să te descurci când ţi se vor cere banii?
Nu ştiu dar mă voi descurca.
A urmat un moment de linişte şi de rătăcire oarecum pentru că dintr-o dată eram ajunsă în Italia, în faţa băncii la care eu am cont deschis. Urcam scările către uşa de la intrate prin care, exact în acea clipă, dădea să iasă una dintre prietenele mele românce cu care am lucrat acolo şi pe care am ajutat-o ori de câte ori a deschis gura, fără să îi cer vreo dată ceva. Acum însă, ceva mă îndeamnă, să îi cer trei sute de euro, presupunând că atât ar fi urmat să restitui. Aceasta mă îmbrăţişează şi ne-am pupam dar în acelaşi timp îmi şopteşte discret:
- Mergi şi retragi din cont cât ai nevoie, ştii că eu nu am bani niciodată.
- Păi vezi mai Maria? De aceea tu nu ai bani niciodată pentru că eşti avara să îţi faci avere. Tu nu ai putut niciodată să ajuţi pe nimeni. Nici măcar pe cel care te-a ajutat în cele mai dificile clipe din viaţa ta şi pe deasupra mă şi vorbeşti de rău ori de câte ori ai ocazia şi auzi pronunţându-se numele meu...
- Nu este adevărat, Elly! Nu mai crede tot ce ţi se spune. Fii fericită pentru tot ce ţie îţi oferă Divinitatea.
Intru în bancă şi acolo mă împiedic din nou fix de EL... care mă întâmpină zâmbind şi cu un braţ mare de crenguţe de magnolii pe care mi-l oferă îmbrăţişându-mă şi zicând:
-Când îţi va fi greu să te gândeşti la mine. Eu îţi voi sta mereu alături, chiar şi atunci când tu nu mă vei putea vedea. Gândurile mele niciodată nu se pot îndepărta de tine. Eu am o misiune şi o voi îndeplini...
- Îţi mulţumesc PUIU! Dumnezeu ştie mai bine tot ce va urma.
Am rămas preţ de câteva minute cu ochii aţintiţi în ochii lui... de parcă aşteptam o confirmare. Magnoliile mă îmbătau cu parfumul lor şi simţeam ca în acel braţ de crenguţe stă puterea mea pe care el mi-a oferit-o gratis!
M-am trezit speriată deoarece mă chema undeva... Mă chema să îl urmez iar eu, ca de fiecare dată îl refuzam şi intram într-un soi de panică... Nu era prima invitaţie de acest gen.Au fost şi invitaţii reale pe care nu le-am onorat de teama consecinţelor.
Toată ziua m-a urmărit acea imagine de final... ochii lui care spuneau ceva... exprimau acea dorinţă care îmi produce o teamă ne(in)descifrabila, dintotdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu