Iubirea din noi!
Sfârşitul
unui an nu aduce nicio încheiere și nici un început, ci o continuare! îmi
mângâia auzul remarca unui om bun și drag. Acum,număr ultimele clipe dintr-un alt
an, care a trecut mișelește prin firea mea năpădită de griji, de speranțe și
dezamăgiri, de împliniri și așteptări.
Au trecut sărbătorile, amăgiri ocazionale, fiindcă omul nu
învață nimic din opulența manifestată fățiș. Și-au etalat doamnele nurii prin
ținute vestimentare, iar domnii șarmul cuceritor, întru bucuria clipelor de
smarald, când inimile prind culori vrăjite, iar vocile, sugrumate de emoția
apropierii umane, se amestecă în Univers clădind sărăcia sau bunăstarea.
Au încercat copiii să ne aducă în case bucuriile sărbătorilor
creștine, iar ușile s-au deschis tot mai puțin, fiindcă mercantilul s-a
infiltrat cu dibăcie și-n bucuria și naivitatea de altădată.
Au răsunat bisericile de predici și colinde, plecând mulțimea
capetele întru credință, apoi s-au făurit alte și alte visuri, mulțumind
divinității pentru darurile trecutului! Că se vor realiza ori nu, rămâne de
văzut pentru fiecare.
Alergăm adesea după câștiguri sentimentale sau bănești
obținute facil, uitând că zilele trec în defavoarea noastră. Copilul uită că nu
va mai fi copil și vrea să poarte pantofii cu toc ai mamei/cravata cusută în
fir de mătase a tatălui; tânărul vrea să câștige bani, uitând că nu va mai avea
timp să iubească din toată puterea ființei lui, adultul începe să aibă regrete
și-și frânge mâinile, văzând că inima intră în fibrilații și nu în palpitațiile
iubirii; doar bătrânul se închină cu gândul la ziua de mâine, de care nu mai
este atât de sigur.
Nici eu nu mai râd cu gura până la urechi, așa cum făceam
odinioară, și privesc anost prin juru-mi, printre secundele timpului, căutând
miracolul poeziei de altădată.
...Înflorise macul, iar sângele se scurgea printre galbenul
firelor de grâu și-mi zâmbeai șăgalnic din spatele buchetului adunat cu sfială.
Mi-ai așezat la încheietura mâinii drepte brățara iubirii, maci sângerii
împletiți cu spicul plin de boabe. Era rodul iubirii cu care m-ai împresurat în
ziua aceea. Apoi, ca și când nu era suficient, ai îngenuncheat frumosului din
tine, mi-ai luat mâna și-ai lipit-o de arșița buzelor tale. Ți-am simțit dorul
năprasnic, arderea interioară și valul plutirii în doi. Nu te cunoșteam de
mult, dar te știam dintotdeauna. Mă jucasem adesea cu sentimentele tale, cu
privirea maiestuoasă transformată adesea în atracția irezistibilă a firii din
noi, mă luasem adesea la trântă cu pornirile mele, cu impulsivitatea de-a te
cuceri ca pe-o redută.
Și-atunci, în ziua aceea, mi-ai împletit zâmbetul în brățara
florilor și te-ai făcut stăpân peste ființa mea. Voiai să scrii încă o filă cu
puterea ta de seducție. Voiai să-mi așezi la picioare lumina nepătrunsă, pe
care doar Soarele o cunoștea. Aveai ce dărui! Și ți-ai întins frumusețea
sufletului ca pe-un lăicer peste peretele înghețat al inimii mele,
încălzindu-l. Răbdător și plin de încredere, ai așteptat ca așchii fine de
gheață să se dezlipească, sorbindu-le lacrimile, întru iubire. Și nu te-ai
lăsat până n-ai sărutat ultima picătură din căldura inimii, care îți aparținea
deja. Ai transformat tăcutul în cuvânt, întunericul în lumină, resentimentul în
sentiment, urâtul în frumos, neputința în iubire. Și ai turnat găleți de
împlinire peste clipele nemuririi, strigând în largul lumii că nimeni nu te va
opri să clădești poezia vieții prin sărutul cuvântului și-a faptei.
Iar eu am crezut în dulceața fiecărei lacrimi, lăsându-mă
mângâiată de frumusețea îmbrățișărilor. Din tot buchetul am ales culoarea ochilor tăi,
nedescoperită până atunci. Și-am plecat cu ea în depărtarea lumii,
împrăștiind-o în larg pentru a scrie fără sfială, cu roșul macilor: am redescoperit
iubirea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu