Hello, hello….acceptare sau renuntare?
Tu, ai
avut vreo dată timp să te gândeşti
cum ar fi viaţa ta dacă ai avea
acea abilitate simplă de a-ți dezvolta capacitatea de a lega relații
interumane? Ai putea să îţi
îndeplineşti măcar unul din cele mai
frumoase şi nebune visuri pe care le ai?
Nimeni nu reușește ceva măreț singur.
Acum şase ani, în urmă, mă afundam parcă inconştient, într-o poveste
de iubire care mai apoi mi-a ajuns , până peste cap.Abia ieşisem dintr-o
relaţie de zece ani în care am trăit ca o prizonieră în propria-mi locuinţa iar
sufletul meu era avid de cunoaştere ,de libertate, de explorare, de iubire.
Eram obosită de tot
ce taisem până atunci. Familie ,copii ,
serviciu la stata poi şi o firmă personală .În toate ,greul a fost pe umerii
mei .Mă simţeam îngenunchiată ,obosită ,plictisită , lipsită de orice bucurie
dar şi de orice speranţă.
Totul m-a lăsat fără
cuvinte atunci când am devenit aproape peste noapte ,,O MAMĂ DE INGER’’!
Nu ştiu dacă şi voi ştiţi că problemele
emoționale, prin care cu toții
trecem la un moment dat într-un fel sau altul, te pot doborî la pământ și îți
pot întârzia mult evoluția și împlinirea visurilor.
Mereu mi-au plăcut oamenii luptători, care
știu ce vor în viață și depun eforturi consistente pentru a obține ceea ce își
doresc şi am considerat ca şi eu sunt un
astfel de gen,de caracter însă eram în căutarea multor răspunsuri pe care nu mi
le dădea nimeni.
.Începuse să mă
pasioneze psihologia umană şi în mod special gândirea masculină pentru că ,de
când mă știu am avut o fascinație pentru oamenii care au reușit lucruri
extraordinare, oameni care îi pot inspira într-un fel pe ceilalți prin ceea ce
ei fac.Cred că am fost oarecum marcată din copilărie de faptul că mama ştia
foarte multe dar nu putea să facă mai nimic ,datorită bolii iar tatăl putea să
facă de toate dar nu făcea mai nimic din cauza băuturii.
Crescând am început să fiu foarte atentă
la limbajul corporal, la mimică, la
cuvinte, la haine, la tonul vocii, la privire ,la expresia feţei ,la poziţia
corpului în timpul unei conversaţii şi
la felul cum se ţin mâinile… la
toate modurile în care aș fi putut să mă conectez cu oamenii cu care
intram în contact dar să îi şi înţeleg mult mai mult decât se esprimau prin
grai.
Am fost pasionată de psihologie
dintotdeauna dar cel mai mult am învățat
dinpropria-mi experiență ce înseamnă să
te conectezi cu oamenii, care sunt nevoile lor și cum poți face tu pentru a le
împlini aceste nevoi oamenilor astfel încât să obții ceea ce vrei.
Scopul meu la vremea aceea era pur şi simplu
cunoaşterea omului şi a sufletului care stă ascuns în acest ambalaj perfid al
corpului.
În decursul anilor am învăţat, cu voia sau
fără voia mea , multe despre relațiile interumane atât profesionale cât și
personale.
Începusem să observ câtă putere au cuvintele şi
ca Un cuvânt spus greșit, o așteptare prea mare din partea unui om, un gest
necontrolat toate puteau ruina proiecte
la care muncisem luni de zile.
Oamenii au nevoie să fie acceptați așa cum
sunt. Nimănui nu îi place să fie judecat, criticat sau să îi dai ordine și să
îi spui ce să facă.
Am trăit asta pe pielea mea în relația de
cuplu, în relația cu angajații, cu furnizorii și cu clienții deoarece soţul nu
îmi acceptă statutul de şef însă se simţea foarte bine aşezat la umbra mea de
unde putea să huzurească ca un parazit ,din zori şi până în seara lângă
păhărelul de alcool şi cana de cafea, însoţite de ţigări, multe şi scumpe ,că
doar nu trebuia să se cotrobăiască prin buzunarele proprii să şi le cumpere.
Povestea
asta despre acceptare poate suna
ca o poveste frumoasă ruptă din basmele cu Făt frumos şi Ileana Cosânzeana însă
este musai să știi cum să faci un om să se simtă acceptat așa cum este
el dar
este extrem de dificil deoarece nu poţi duce în spate poveri care te
doboară doar de dragul acceptării.
Relațiile sunt complexe și ființele umane
sunt extrem de complicate.
Nu este ușor să te înțelegi nici pe tine, ce
să mai vorbim de a fi în totală armonie cu o altă persoană. Unde să
plasezi acceptarea? Acceptarea a ceea ce sunt eu …acceptarea a ceea ce este el
…Acceptarea a ceea ce suntem împreună …?Greu ! Cumplit de greu!
Niciodată nu vei știi cu exactitate ce
gândește sau ce simte celălalt însă îl poţi citi atunci când îi vei vedea în schimb comportamentul.
Poate că de multe ori m-am gândit că faptele contează și că ar fi bine să mă
înţeleg şi sama iei după ceia ce face un om, nu după ce spune el.
Uneori am intenţionat să îmi dau
dreptate într-un fel, Însă toată această filozofie este mult mai mult de atât.
Orice
om, orice faptă a lui,fie el partener, soț/ soție, copil,
părinte, angajat, client, colaborator, prieten,frate,vecin, partener de
călătorie,iubit,duşman sau prieten …etc
tu o percepi prin filtrul tău personal.
Ce vrea să însemne acesta
percepţie ,acest filtru?
Fapta este faptă, indiferent de ce gen
este și ea este neutră, însă ceea ce
ajunge la tine este de fapt doar modul
tău de percepție asupra faptei
celuilalt.
Pentru a fi înţeleasă o să aleg un exemplu
foarte uşor şi des întâlnit.
Să presupunem
că ai fixat o întâlnire cu
cineva și acesta întârzie.
(Ador exemplul ăsta pentru că este atât de
simplu și atât de evident şi cu siguranţă
toți am avut în viaţa astfel de situaţii.)
Felul cum percepi tu întârzierea omului cu
care ai întâlnirea depinde de TINE, nicidecum
de el şi iată de ce:
- Te poți gândi că cealaltă persoană întârzie
pentru că este neserioasă, pentru că nu pune preț pe tine și tu nu ești
important, pentru că nu o interesează lucrul pe care urma să îl discutați.
Sau....
- Te poți gândi că are o zi proastă sau că
stă rău la programarea timpului, că poate este cu gândul
la alte probleme personale sau profesionale, că poate a intervenit ceva neprevăzut
sau că pur și simplu pentru el ar fi ok dacă l-ai aștepta câteva minute și se simte confortabil
cu programul flexibil și întârzierile.
Indiferent care ar fi varianta aleasă de tine
, aceasta va face o mare diferență în
felul cum tu te simți și starea interioară pe care o vei avea atunci când te
vei întâlni cu acea persoană.
În viaţă şi mie mi s-a întâmplat de multe ori să aștept cu
orele, cu zilele şi poate cu anii… să primesc măcar o scuză legată de
întârziere sau ne prezentare ,fapt care nu s-a întâmplat şi care mi-a marcat
viaţa.
Mama
mea îmi spunea că :niciodată să nu faci o promisiune, pe care nu eşti sigură că
o poţi onora ,unei persoane vii.Promite totul unui mort.Acesta nu va veni
niciodată să te tragă de mâneca sau să îţi bată obrazul reproşându-ţi că eşti
lipsit de cuvânt.Am făcut din acest sfat o lege .O lege a firii mele şi aşa
destul de sensibilă …o lege care m-a făcut să mă îndepărtez ,de multe ori ,de oamenii pe care
chiar îi iubeam cu toată fiinţa mea, însă astfel de comportament m-a făcut să
cred că nu am nici o valoare pentru persoana respectivă ….şi că în această
situaţie nu am de ce să ocup un loc
neînsemnat în viaţa ei.
Cu fostul meu
soţ mă certam uneori la cuţite
pentru nerespectarea cuvântului dat sau al promisiunii făcute dar şi pentru faptul că el spunea ceva, eu înțelegeam altceva. Sau
invers. Și tot așa. Au fost ani grei de
lupta atât cu el cât şi cu mine dar şi între noi.Nu am putut să accept
comportamentul acesta.Îl consideram josnic mai ales pentru un bărbat .Vedeam
bărbatul ca pe o ,,Coloana a infinitului
‘’ de care femeia este legată ,prin cununie , iar coloana aceea are menirea să
conducă cele două suflete undeva către DIVIN.
Pe mine m-a condus în multe situaţii către
IAD. Da! A făcut din mine o femeie care să nu mai poată avea încredere în
bărbat. O femeie care uneori chiar să îl deteste şi să îl alunge din prejma
chiar şi atunci când îl iubeam cu toată fiinţa mea.
DA ! TE IUBESC CA SUFLET, ÎNSĂ PREFER SĂ
SUFĂR DUCÂNDU-ŢI DORUL.
Am învăţat în
timp şi am considerat că mi-am
dezvoltat foarte mult toleranța și capacitatea de a-i accepta pe oameni așa cum
sunt. Da, însă acceptarea însemnând distanta.
Am insistat, prea mult timp uneori
să fiu înţeleasă şi am aşteptat ca ceva să se schimbe şi să primesc
altceva, am îndrăznit să cred că dacă nu
îmi place ce primesc, pot să cer altceva….însă mă văd nevoită să accept ca acel
altceva nu există şi că pot să îmi văd de drum și să găsesc variante
mai potrivite cu ceea ce îmi doresc.
Însă o întrebare rămâne mereu fără răspuns :
cum aş putea să fac un om să înţeleagă şi să se simtă acceptat?
Oamenii când se simt acceptați, se simt
înțeleși și se deschid.
Acceptarea este acea formă de iubire prin care îi poți arăta unui om că îl apreciezi, că nu
îl critici și că indiferent dacă tu poate ai alte păreri, el contează și nu
este judecat pentru cine este, ce face, ce gândește sau cum se simte.
OF DUMNEZEULE!!!
Cât timp
ar fi necesar unei minţi şi unui
suflet să mă înţeleagă? Să îmi înţeleagă acceptarea ,iubirea ,dăruirea de sine
pentru binele şi vindecarea sufletului lui de toate traumele acumulate de-a
lungul vieţii?
Ce sacrificii aş mai avea de făcut pentru tine ,,Om drag’’ ca să mă poţi
înţelege că tot ceea ce am spus şi am făcut a fost doar adevăr ?
Cât timp îţi trebuie să pricepi toate
acestea, să îmi pricepi sufletul şi sentimentale nutrite pentru tine cu
sinceritatea şi dezinvoltura unei naive care a putut crede în iubire şi de
această dată?
Ştiu că o tehnică foarte simplă pentru a
transmite oamenilor acceptarea,este acea
tehnică ce implică folosirea limbajului corpului, tonalitatea vocii
expresia feţei şi strălucirea ochilor cât
și cuvintele pe care le rostești ,însă lipsa posibilităţii de a ne
vedea, de a ne vorbi şi asculta ne ajuta
să ne îndepărtăm în tăcere şi fiecare să înţeleagă, atât cât va putea înţelege,
că nu există lege care să te lege ,de cine nu te înţelege …..
,,Ai grijă ca ceea ce cauţi, să valoreze
mai mult decât ceea ce vei pierde în timpul căutării’’.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu