Kessy Elly Nycollas -Romaina- SUFLET RĂTĂCIT

            

        

 SUFLET RĂTĂCIT

(fragment din noul volum de proza ,,SUFLETUL MEU TE IUBESTE'')

                        Un moment... o trăire... sau doar o şovăire...

                                   O stare... un zâmbet... un gând...

,,Si eu am trăit o vreme in tiparele societatii,’’

De foarte mult timp, sau poate de când mă ştiu, încerc să fiu cam cum credeam eu că ar trebui să fiu... în fata societăţii... a oamenilor care judecă, judecă aspru fiecare gest, fiecare moment, fiecare trăire, fiecare sentiment...

Datorită fricii de critică am uitat să mai fiu eu... eu cea reală, eu cea adevărată... doar pentru că aşa am fost educată... să fiu eu cea care vor alţii să fiu... şi aşa cum vor alţii să mă vadă...

Am încercat atât de mult... şi atât de multă vreme... încât, m-am rătăcit în mine însămi,... şi uitasem cum ar trebui să fiu eu însămi... cea cu adevărat EU.

Din foarte multă grijă pentru imaginea mea în faţa societăţii dar şi a familiei... uitasem de original... de ceea ce sunt eu cu adevărat... ajungând o copie a propriei mele fiinţe... preluând fără să îmi dau seama, o povară pe care de fapt nu m-a obligat nimeni să o port, nu mi-a cerut-o nimeni să o fac ci m-am pricopsit cu ea în spate, cărând-o din ce în ce mai anevoios pe drumurile vieţii dar şi în labirintul întortocheat creat de fiinţele din jurul meu cu minţile lor..., creative,.

Am înfăşurat în mine, ca într-un pachet bun de expediat la destinatar... toată seriozitatea şi mi-am luat de la sine putere, dar într-un mod extrem de serios,... un rol de binefăcător, un rol de salvator al tuturor acelora care îmi ieşeau în cale, fără ca nimeni, niciodată să îmi fi cerut să fac asta.

De aceea uneori cred că nu văd recunoştinţa din partea celor protejaţi, ajutaţi, salvaţi... pentru că oamenii sunt foarte, speculanţi, şi se debarasează de orice fel de obligaţie s-au recunoştinţa spunând: doar nu ţi-am cerut eu să faci tot ce ai făcut pentru mine.Ai făcut-o pentru că aşa ai vrut, aşa ţi-a plăcut...

Devenisem atât de serioasă, de gravă, de autoritară încât uitasem cum este să mai zâmbeşti... de râs ne mai putând fi vorba...

Când vedeam pe cineva râzând mă întrebam: de ce râde acel om? Ce simte oare de poate fi aşa fericit? Cum este cu râsul acesta? De ce eu nu mai pot să râd?

Am uitat să râd în momentul în care nu mai simţeam nimic. Nu emoţii, nu buturii, nu destindere... nimic... orice... ceva acolo... şi îmi apărea retorică întrebarea: şi atunci de ce să râd?

Sau poate că trebuia să gândesc altfel?... şi anume că prin râs m-aş fi descărcat de stările nervoase?

Aşa o fi îmi spuneam... numai că nu înţelegeam! Ştiam din copilărie că prin râs exprimi o bucurie a fiinţei tale, a sufletului tău... iar acum la maturitate... uitând ce înseamnă bucurie, în momentul în care poate aveam sentimentul că aş vrea să râd îmi aminteam de proverbul, Râzi ca prostul,... şi îmi dispărea pofta de a mai râde.

Ajunsesem să îmi pun întrebarea: Oare dacă nu mai simt nimic, dacă în locul sufletului simt un gol imens, asta poate însemna că îmi lipseşte sufletul? Că locul în care sălăşluia el, sufletul, e gol de-a dreptul?

Şi dacă da, unde a dispărut oare sufletul meu? Cum a plecat aşa fără ca eu să nu îmi dau seama? Sau stă undeva ascuns de mine? Sau eu l-am ascuns fără ştiinţă? Cum de nu am observat că lipseşte? Ce păcat!

Şi acum ce poate fi făcut? Este cineva care îmi poate spune dacă se mai întoarce sau nu? Sau ştie cineva cum să îl chem înapoi?

Aoleooo! Şi dacă se va întoarce? Eu cum am să îl recunosc că e sufletul meu dacă  nici măcar nu am observat când a plecat?Sau a fost tot timpul cu mine? Încă din clipa în care m-am născut?... pentru că aşa ştiam eu că da... este cu noi încă din prima clipă a formării fiinţei noastre!

Dar eu de ce nu mai simt de o vreme că este acolo, la locul lui?

Am înţeles!

Locul lui a fost ocupat cu altceva... cu alte lucruri, obiecte, valori...!... şi astfel a ajuns sufocat în înghesuiala creată făcându-mă să nu îl mai simt!

Şi mie de ce nu mi-a spus nimeni? De ce nu există cineva care să anunţe toate acestea?

Pentru că sufletul nu este ceva palpabil? Pentru că nu este un obiect vizibil, real... sau pentru că el nu este ceva zgomotos ca să poată fi perceput auditiv?

O fi aşa nu spun nu... dar vezi tu că obiectele le folosesc, îmi sunt necesare şi utile...

Cum aşa? E doar părerea mea că îmi folosesc? În realitate este invers? Mă folosesc ele pe mine?

Ei bine! Să zicem că aşa este! Atunci sufletul... acel ceva pe care nici măcar nu îl văd, la ce îmi foloseşte? Sau mă foloseşte tot el pe mine?

HAI  LASĂ-MĂ!

Zici tu că îmi dă valoare? Şi eu ce să înţeleg: că îmi dă bani?

Ahaaa! Înţeleg acum... cum că valoarea dată de suflet nu se poate estima în bani! Şi totuşi? Cum putem să înţelegem asta când pe lumea totul este în bani?

Aşa este... totul în afară de suflet...

Păi şi atunci de ce nu îl pot vedea pe acest suflet. Văzându-l cu siguranţă l-aş preţui mult mai mult.

NU! El este cu atât mai valoros cu cât nu îl putem atinge, palpa sau vedea... ci doar simţi.

Ei...! Lasă-mi un răgaz să-mi revin pentru că m-am pierdut în acest cerc lăuntric de, valoare fără valoare!

Ok! Atunci aşteaptă puţin şi eu o să scriu concis şi cu majuscule tot ce poate însemna această imensă, valoare fără valoare.

SUFLETUL NOSTRU ESTE CEVA NE PALPABIL, FĂRĂ O VALOARE CARE SĂ POATĂ FI ESTIMATĂ ÎN BANI DAR CARE NE DĂ VALOAREA UMANĂ.TREBUIE SĂ ÎL PREŢUIM DEOARECE NE FACE I.N.E.S.T.I.M.A.B.I.L.I.

Cum zici?... stai să scriu, că e greu... cu majuscule?... bine, zi...

UN LUCRU NE PALPABIL, FĂRĂ VALOARE ÎN BANI, CARE NE DĂ VALOAREA UMANĂ, PE CARE TREBUIE SĂ-L PREȚUIM DEOARECE NE FACE INESTIMABILI ȘI NE DĂ CEA MAI MARE BOGĂŢIE...

Da el, sufletul nostru?

Este foarte interesant că el poate face aşa ceva din noi! Şi că nu maşina, hainele, vilele, firmele pe care le deţinem, terenurile nu vor avea nici o valoare fără suflet. Nici măcar şcoala, facultăţile, maşterele... nu au nici o valoare fără de el, sufletul.

Ele, aceste averi, au fost menite să ne susţină sufletul... nicidecum să ni-l înlocuiască.

Simt o lungă tăcere şi meditare... cam lungă cei drept dar... în urma meditării în tăcere, tocmai am aflat că de fapt tot ceea ce credeam că este valoros pentru mine de fapt nu are nici o valoare.

Şi că de fapt tot ceea ce credeam că este important pentru mine, nu mă face de loc mai importantă...

Şi am mai înţeleg că... de fapt tot ce credeam că este la mare preţ pentru mine este de fapt nul, iar la ceea ce nu dădeam nici o valoare este de fapt de o valoare inestimabilă.

AH! Mă simt bine în sfârşit...

Şi acum pentru că ştiu cum stau lucrurile legat de suflet şi de valorile materiale, acum înţeleg, de ce sufletul meu s-a întors acasă.

Acum ştiu de ce pot să visez, pot să râd şi mai ştiu şi de ce pot să iubesc.

Iubind poţi şi zâmbi poţi şi visa... Lumea a devenit  mult mai frumoasă acum când m-am debarasat de tot şi toate... hoinăresc prin lume ca şi cum nu aş avea nimic în proprietatea mea în afară de mine, de sufletul meu, de sufletul pe care îl iubesc cu adevărat.

În sfârşit suflete am aflat cât eşti de important... pentru că ani la rând am crezut că cel mai important este ceea ce se vede, se numără, se etalează dar şi atunci când primeşti felicitări, laude şi onoruri...

Credeam că sufletul există să mă servească credincios la tot ceea ce îmi doresc eu.

Te-am călcat în picioare în nenumărate rânduri numai pentru a putea atinge scopuri, idealuri, obiective...

Tu m-ai slujit în tăcere. Tăcerea şi discreţia ta m-au lăsat să greşesc faţă de tine de nenumărate ori... aşteptam să te aud ţipând... ca să mă trezesc din foamea de averi şi onoruri...

Cred că am considerat că te voi pune la respect... însă fără a te respecta...

Ba uneori te-am umilit doar ca eu să pot să mă simt importantă.

Am crezut că te voi înfrânge şi că eu voi fi câştigătoare ca apoi să îi pot câştiga pe ceilalţi.

Am încercat să mă scap de tine suflete, să mă golesc, iar locul gol obţinut să îl pot umple cu oameni, lucruri, obiecte, cuvinte şi promisiuni... şi m-am umplut, ca mai apoi să devin goală renunţând la tot pentru că ajunsesem să nu mai simt nimic...

Ajunsesem să trăiesc o mulţime de emoţii dar lipsite de orice exprimare...

 Să am multe obiecte dar fără nici o valoare...

Era atâta aglomeraţie inutilă în interiorul meu... şi pentru ce? La ce îmi folosea?

Şi dacă stau să mă gândesc cândva parcă exista iubire, împliniri, bucurii şi plenitate! UNDE SUNT ACUM?

Ale cui erau oare? Ale sufletului? Păi dacă, DA, le vreau înapoi...

Îmi vreau înapoi sufletul...

ŢI-AM FĂCUT CURAT SUFLETE! Am curăţat locul în care tu trebuie să stai şi să fii fericit.

Afară cu tot felul de nulităţi şi obiecte inutile, cu voi sticle ce v-am tratat ca pe diamante şi cu voi tot felul de banalităţi pe care vă divinizam o dată. Urgent părăsiţi spaţiul, vreau să mă dezbar de voi, vreau aer, vreau spaţiu, vreau loc pentru IUBIRE.

Acum că, spaţiul, este gol, este curat... încep să te întrezăresc pe tine SUFLETE... aşa ca pe o floare frumoasă răsărita dincolo de ruine... şi te întreb curioasă: unde ai fost suflete drag?

UNDE? Aici? Nu ai fost plecat nicăieri ci doar acoperit de obiectele inutile pe care le ştergeam cu grijă de praf în fiecare zi?

Ai fost aici şi nu mi-ai mai spus nimic de aşa mult timp? Nu! Sunt convinsă că tu ai vorbit tot timpul cu mine însă eu am fost prea ocupa cu nulităţile care te sufocau şi nu am putut să te ascult. Aşa este. Am stat tot timpul preocupată să înţeleg perfect şoaptele ispitelor lumii... care mă făceau să devin din ce în ce mai incompletă... mai surdă şi să trăiesc ca un muribund lipsindu-mă de tine.

Ajunsesem să fiu şi eu un, obiect lipsit de viaţă, asemănător cu cele cu care te-am înlocuit.

Încep parcă să aud pe fundal o melodie ce mi se pare cunoscută! Acesta este cu siguranţă cântecul tău dar pe care nu l-am mai ascultat de foarte mult timp de aceea abia că mi-l mai amintesc.

Şi mai simt o plutire... o senzaţie a unui zbor înalt...! Acesta este bucuria unei noi iubiri, bucuria unei împliniri... sau poate împlinirea înălţării...! Acestea toate eşti tu SUFLETE DRAG!... şi râd... hahahahaha... râd în hohote... râd cu lacrimi.

Da! Pot să râd şi să spun că am ajuns să simt din nou că trăiesc cu adevărat, simt împlinirea, mă simt în sfârşit din nou un întreg...!

Şi cât timp mi-a trebuit să ajung să înţeleg şi să simt ca de fapt totul era aici... era în mine...

Îţi mulţumesc SUFLETE DRAG pentru puterea de a renaşte... de a face din muribunda care eram... din nou un om viu... cu dorinţe, idealuri şi principii de viaţă. O viaţă sănătoasă împlinită în iubire.

ÎŢI MULŢUMESC!