VICTORITA ILEANA STOLOJANU
- ROMANIA -
Este frumoasă o definiţie poetică a folclorului: un copac
înfipt cu rădăcinile în timp şi spaţiu dar cu coama răsfirată spre cer. El
musteşte de fapte de viaţă, prezentând-o în diverse moduri.
Vatră de moşneni, cunoscători ai tainelor muntelui,
Bumbeşti-Jiu a constituit un bogat izvor al folclorului românesc.
Vă prezentăm în continuare obiceiurile
de Anul Nou
Printre obiceiurile tradiţionale, cele legate de sărbătorile
de iarnă au frumuseţea lor aparte. După o perioadă de muncă istovitoare, venind
vremea odihnei şi a petrecerilor, toată suflarea satului participă la
sărbătorile schimbării anului în care un loc important îl ocupă colindele.
Colindele vorbesc, într-o atmosferă de legendă, despre oameni şi natură, dar
mai cu seamă despre trei domenii din viaţa satului şi a oamenilor: viaţa
gospodărească sub diferitele ei aspecte, puterea şi frumuseţea tinerilor,
eroismul şi iubirea văzute în perspectiva căsătoriei.
Piţărăii este un colind specific zonei de munte, care în
Bumbeşti-Jiu se desfăşoară într-un mod deosebit faţă de zonele învecinate, în
Ajunul Crăciunului.
Obiceiul acesta seamănă cu unul specific romanilor. Original,
acest obicei presupune ca cetăţenii care participă la desfăşurarea lui, numiţi
şi „piţărăi” să atingă cu beţele sau nuielele pe care le poartă anume
stâlpii porţilor, uşile de la grajduri sau hambare, grinda casei şi să
scormonească în cărbuni, pentru a aduce noroc şi belşug. Partea spectaculoasă a
fost mereu îmbunătăţită.
Deşi la colindat participau numai băieţii şi fetele,
amploarea acestui obicei cuprindea tot satul. Femeile pregăteau colacii sau
desagii cu mere, bărbaţii pregăteau oalele cu vin pe care-l dădeau fiert
colindătorilor îngheţaţi iar fetele pregăteau bunătăţi pentru băieţii plecaţi
cu colinda.
Băieţii se organizau în cete, de obicei formau două cete,
având fiecare un steag (ca pe vremea romanilor). Steagul era format dintr-o
basma înflorată, luată de la cele mai frumoase fete din sat, dintr-o prăjină
(par lung) având la capăt clopoţei şi busuioc, restul era învelit cu brăciri
noi luate de la fetele din sat.
Obiceiul nu se păstrează întocmai astăzi. S-au mai pierdut
din sensuri, însă bătrânii satului spun aşa cum ar trebui să se desfăşoare:
cele două cete porneau de dimineaţă şi întrebau pe oamenii satului dacă fac
piţărăi.
Dacă primeau încuviinţare, intrau în curtea gospodarului
primind din mâna gazdei un blid cu boabe de grâu şi de porumb.
Cei doi băieţi, stegarii, luau cu mâna boabele şi le aruncau
pe casă dialogând astfel:
„Bună dimineaţa lu’
ajun,
Ba-i mai bună a lui
Crăciun,
Că-i născut într-un
ceas bun.
Câte scântei sunt în
foc,
Atâţia galbeni pe
loc.
Stogul cât casa,
Pita cât masa.
Ce-i în casă să
trăiască,
Ce-i afar’ să
izvorască
Stăpânii ca să
trăiască
Să le stăpânească ani
‘delungaţi
Ca-n ziua de azi.
Să trăiţi, să mai
faceţi şi de’alt-an!”
Monica Brătulescu, în cartea „Colinda românească”
spunea: „Formulele piţărăilor prezintă analogii izbitoare cu urările
practicate de romani cu prilejul Calendelor lui Ianuarie. De altfel, cunosc o
mare răspândire în zona celei mai intense romanizări care a fost Banatul şi
Oltenia”. Însăşi cuvântul colide vine din latinescul „colindae”.
Mergând din casă în casă, stegarii se opreau la casa unuia
dintre fruntaşii satului, unde se adunau toţi oamenii, fiecare având desagii cu
colaci sau mere în spinare. Satul avea şase gazde: Alexandru Popeci (Bibilică)
în Valea Sadului, Ion Nistorescu (Nică al lui Ion al Udrii), dascălul Petre
Cimpu, Constantin Pătruţ (Constantin al Iordancăi), Ion Popescu (Ion al lui
Constantin al Popii) şi Dumitru Crivăţ (Mitruţă Crivăţ), lângă şcoală.
În ograda gospodarilor amintiţi intrau flăcăii şi fetele
însoţiţi mai de mult de fluieraşi, apoi de lăutari.
Fetele erau îmbrăcate de sărbătoare cu cămăşi cu altiţe, cu
catrinţe cu râuri ţesute şi cusute cu migală de mâinile lor harnice, în
picioare purtau tureci (ciorapi cusuţi cu râuri) şi opinci legate cu curele
încrucişate.
Băieţii aveau cămăşi înflorate, cioareci şi vestă
schilărească, căciuli de miel moţate, iar în picioare obiele curate şi opinci
legate pe picior în sus încrucişat cu curele late.
Încingeau jocul bătând bătătura cu opincile noi, de săreau
scântei. Sârba ca la Firizoi era însoţită de strigături ce mai mult stârneau
jocul şi veselia. Între timp se adunau oamenii afară la poartă, se aşezau pe
două rânduri iar cei din curte ieşeau pe rând primindu-şi piţărăii. Copiii
purtau la gât săcuie noi, înflorate ţesute de mamele lor, în mâini aveau beţe
de alun înflorate.
Bătrânii satului povestesc că aceste beţe ar avea menirea să
înlocuiască stâlpii pe care se sta sprijinit pământul şi pe care-i rod
vârcolacii.
Plecând de la o gazdă la alta, tot satul era în sărbătoare,
jocul, chiuiturile şi strigăturile ţineau până seara târziu, când fiecare tânăr
pleca spre casă cu gândul la fata iubită, cu care se va întâlni a doua zi, căci
venea Crăciunul.
Pitaraii au doua ritualuri in Bumbesti, unul de la
,,bolovan’’ spre centrul civic si unul de la ,, bolovan’’ spre Curtisoara,
demonstrand veridicitatea legendei descalecatului, cu cei doi frati Barlea si
Bumbea.
Sorcova este un obicei de Anul Nou care nu se deosebeşte prea
mult de modul în care se desfăşoară în orice parte a nordului Olteniei.
Mamele se îngrijeau din vreme pentru a pune crengi de măr sau
de corcoduş într-un vas cu apă, pe care-l ţineau în casă. În ziua de Anul Nou
cu aceste crengi, care înfloriseră între timp, făceau o sorcovă de toată
frumuseţea. Astăzi sorcovele se fac din hârtie colorată.
Copiii, singuri sau în cete, mergeau pe la casele
gospodarilor dacă primesc sorcova. Acolo unde erau primiţi, fiecare îşi alegea
un membru al familiei sorcovindu-l (băteau uşor pe spate cu rămurica
înflorită).
Iată o variantă de „sorcovă” culeasă de profesorul
Găman de la Rădulescu Maria:
„Sorcova, vesela,
Să trăiţi, să’mbătrâniţi,
Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de
trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
Câte cuie sunt pe
casă,
Atâţia bani s-aveţi
pe masă.
Câtă frunză în
frunzare,
Atâţia bani în
buzunare.
La anul şi La mulţi
ani!”
Motivul floral îl însoţeşte pe bumbeştean încă de la primul
scăldat.
Pluguşorul, obicei străvechi păstrat cu sfinţenie din
generaţie în generaţie – este un colind de copii care a evoluat spre un
adevărat poem al muncii. Este o datină specifică ţărilor agricole.
Copiii organizaţi în cete, având cel puţin un număr de trei
membrii îşi construiau un plug de lemn (miniatură) punând între roţi şi un brad
pe care-l împodobeau cu grijă.
În seara de ajun Anului Nou sau chiar în dimineaţa Anului Nou
porneau pe la casele sătenilor, având tălăngi (clopote mari), bice sau buhai,
întrebând gospodarii dacă primesc pluguşorul. Unde erau primiţi intrau în cete
şi începeau uratul.
Textul „Pluguşorului”, ca şi în urările de nuntă, era
presărat cu urări pentru a stârni hazul şi veselia caracteristice zilei de Anul
Nou.
Urătorii prezentau desfăşurarea muncilor agricole de la
găsirea locului pentru arat până la coptul colacilor. Din când în când un
urător se oprea pentru a-i îndemna pe cei din ceată:
„Ia mai mânaţi, măi!”
Ceilalţi răspundeau pocnind din bici sau sunând clopoţeii:
Hăi, hăi!. Colindatul se încheie cu urările de sănătate şi belşug, pe care le
adresau copiii gospodarilor satului.
Florile dalbe este obicei de Anul Nou. Copiii organizaţi în
cete având în mână beţe de alun înflorate trec pe la casele gospodarilor
urându-le un an roditor:
„Am plecat la
colindat, florile dalbe
Drumul nu s-a
luminat,
Scoală-te cinstită
gazdă,
Şi cu plugul trage-n
brazdă,
Ară coasta şi
colnicul
Ca să crească mare
spicul,
Să crească mare
bogat,
Că de mult l-am
aşteptat,
Să mâncăm pâine
prăjită,
Din cuptoare
rumenită,
Hopuri, hopuri,
hopurele,
La mulţi ani cu
floricele
La anul şi la mulţi
ani!”
Sursa foto: internet
