joi, 30 aprilie 2020

VASILISK VASILE DONICA - R. MOLDOVA - CV Cine sunt eu?




Cine sunt eu?

Mă numesc Vasilisk Vasile Donica, m-am născut la 15 decembrie 1985, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Republica Moldova, al treilea fiu al Tamarei și Ilie Donica. Copilăria și adolescența mi-am petrecut-o mereu descoperind taina cărților. În perioada frământărilor adolescentine am început a explora lumea alături de personajele nuvelelor, romanelor fantastice și ale celor din poveștile și basmele literaturii naționale și universală, încă din biblioteca școlii și cea sătească, iar mai apoi, am tot devorat și cunoscut lumi, din biblioteca personală a profesoarei de limbă română.
Am absolvit gimnaziul de 9 clase din satul natal, în anul 2002. În acești ani, am fost prieten cu toți colegii, dar mai ales m-a marcat prietenia de suflet cu prima învățătoare și profesoară de limba română. După gimnaziu am urmat studiile în Liceul Colegiului Pedagogic ,,Vasile Lupu’’ din or. Orhei, absolvindu-l cu diplomă de bacalaureat în anul 2005.
Incert, dar cu o dorință efervescentă de a făuri destine, am cugetat mult, iar dilema de a deveni preot sau învățător, m-a făcut să-mi continuu studiile în același colegiu încă 2 ani. Măiestria cadrelor didactice care m-au ghidat pe parcursul acestor ani, susținerea, curajul pe care mi l-au insuflat profesoarele de română din gimaziu și din colegiu, m-au determinat să-mi continuu studiiile la facultatea de filologie din cadrul Universității de Stat din Tiraspol, cu sediul în or. Chișinău, unde am fost licențiat în științe ale educației în anul 2009.
Debutul literar îl încep la orele de limba română din liceu, micul public fiindu-mi colegii de clasă, iar dna profesoară mi-a fost juratul și primul meu critic literar. Perseverența, elanul creativ pe care îl descoperisem și curajul pe care mi l-a insuflat profesoara, m-au făcut să scriu, cu ușurință și să trec peste perioada de furtuni adolescentine, tăinuindu-mă în rândurile versurilor proprii, care erau minuțios analizate, frumos apreciate sau dur criticate de profesoara mea-fire blândă, dar exigentă.
Au urmat ani buni de tăcere și contemplație profundă la o mănăstire, unde pentru merite deosebite și râvnă spirituală am primit mai întâi îngerescul chip al monahiciei, apoi am fost hirotonit ca irodiacon, iar în anul 2014 ca ieromonah. Tot în același an am fost îndrumat și binecuvântat să predau ore de religie la gimnaziul din apropierea mănăstirii. Aici mi-am regăsit copilul visător din mine, copilul cu dor de școală, de viață, de maturitate. Astăzi sunt profesor în acest gimnnaziu din Saharna Nouă, r.Rezina și continui să scriu poezie în acele clipe ce întreţin armonia şi taina interioară a sufletului. De atunci: ,,Să știți, eu versuri nu mai scriu!/ Scrie un răzvrătit din mine;/umblat desculță prin pustiu,/ găsit la margini, prin ruine.’’(Să știți!)
Din 2017 postez poezii online în mai multe grupuri literare și reviste: Poeții noștri, Dorul Dorului, Suntem ceea ce iubim, iar unele ziare și reviste au preluat unele din poeziile mele tipărindu-le: ,,Ziarul Cuvântul.md’’, ,,Doxologia.ro’’, ,,Poezii pentru sufletul meu’’, ,,Literatura pe tocuri’’ ș.a.
Prezentul meu ma-ntreabă:,,Cine sunt eu?/Un nimeni acolo.../un colț de pământ.../Un umblet zănatec.../Ce doar alungă ploaie și aduce vânt.../ Un strop de polen/de crud, dintr-un vers/Pierdut în abisul imens...’’(Zănatec), totodată sunt OMUL cu suflet deschis și, consider că, poezia trebuie să mă reprezinte pe mine, OMUL, fiind ca o carte de vizită deschisă spre citire ,, Scriu așa cum viețuiesc./Scriu tot și toate ce gândesc:/Metamorfoze, plumb, morminte.../Mi-e sufletul altar de cuvinte.’’(Suflet pe altar)
Mă grăbesc, astfel, să aduc prin versuri marea existență. Doar așa pot tatua iubirea de om, viață, Dumnezeu. Încerc a grăbi clipele pline de lumina vieții, până-n în zori de zi ! Mă grăbesc să scriu din dragoste, din plăcere. Lucrurile se nasc când e momentul, iar un moment potrivit este întotdeauna!
Îmi place să scriu. Asta iubesc să fac. Asta fac, de fapt. Scriu... Culeg crâmpeie din mine, din sufletul meu, din universul care mă cuprinde şi le înșir pe foaie. Acest dans al literilor la lumina lumânării este unul vrăjit, tăinuit în locul a celor mai frumoase sentimente şi emoţii, devenind o parte din ele, din visele mele în care se ascund: iubirea, dorul, pasiunea, tristeţea... Versurile mele sunt lăuntricul gândurilor mele. Trăirile din sufletului meu. Rupturi de dor, de viață, de libertate... Emoţii… Doar emoții, pe care le-am adunat în cuvinte. Scriu, pentru că aşa simt, iar eu fac mereu ce simt, fiindcă trăirile contează-n viața mea.
Despre viitor... ,,Să mă-nveliți cu gerul aspru,/Când am să plec spre infinit/Și să nu plângeți, rămân astru.../Am scris așa, cum am trăit...’’(Vă las...)







Kessy Ellys Nycollas - România- Dragostea în carantină











Dragostea în carantină

       Două suflete, trăiesc o poveste de dragoste, întâlnindu-se noapte de noapte, undeva între rai și iad,  păstrând distanța regulamentară de 1.5m, ascunzându-și chipurile sub măști care acoperă fața și sentimentele. La adăpostul măștilor și al distanței sociale  își trăiesc nestingherite povestea lor de dragoste. O dată cu instituirea stării de pandemie, cele două suflete, o ea, doamnă trecută de vârsta a doua iar el, un bărbat situat pe muchia vârstei a treia, s-au văzut nevoiți să se adapteze vremurilor de pandemie.          Situația a așezat între ei o graniță invizibilă dar regulamentară, de un metru și jumătate, care a obligat mintea să inventeze căi secrete către persoana iubită de care ai ajuns să fii despărțit de o graniță impusă, la o aruncătură de băț!
       Seară de seară fiecare se așează într-un fotoliu confortabil alături de mulțimea de amintiri și tot atâtea subiecte, urmărite zilnic în cadrul emisiunilor TV, despre coronavirus și numărul morților din țară și din lume. Stau și se întreabă în tăcere dacă ei vor completa lista decedaților înfestați dar fericiți, că au putut dimineață, să își servească cafeaua, să ia cina împreună și să ciocnească o cupă cu șampanie, tot îmaginar, deasupra barierei Covid.
      S-au cunoscut la restaurant, în timpul vremurilor mai bune când, Bunul Dumnezeu avea mai multă răbdare cu oamenii.
      A fost împresionată atunci când  a observat bărbatul care nu își mai deslipea ochii de la ea, a invitat- o la dans toată seara, propunându-i să  se revadă în zilele care urmau. Ea văduvă de vreo zece ani, el de doar câteva luni, amândoi singuri dar cu tabieturi și poftă de viață, au hotărât, fără prea multe întrebări și condiții să își unească singurătățile. Fericirea le-a fost curmată în luna martie, o dată cu înterzicerea plimbărilor, a ieșirilor la restaurant, a călătoriilor.
     De atunci ea stă la fereastră,seară de seară, privind în lungul străzii pe care el venea aducândui flori și bomboane de ciocolată, deși ea, insista să renunțe la aceste daruri ,gândindu-se  la faptul că ciocolata nu îi face tocmai bine. Priește și visează la toate zilele frumoase petrecute împreună. Tristă, resemnată și cu lacrimi în ochi, se retrage pregătindu-se de somn. Știe sigur că nu va lipsi nici în visul nopți care se așterne liniștită peste orașul pustiu. Sufletele lor se întâlnesc în univers. Acolo nu este nici pandemie și nici izoloare.
    Iubirea nu are granițe! Durerea vine din faptul că această pandemie ne distanțează și mai mult, de parcă nu era suficientă distanța deja existentă! Ne interzice îmbrățișările de parcă ne îmbrățișam prea mult! Ne obligă să purtăm mască de parcă ar fi mai fost nevoie de încă una în plus!

                                                                      De: Kessy Ellys Nycollas

miercuri, 29 aprilie 2020

MARIAN DAIA - ROMÂNIA - CU CIPRIAN PORUMBESCU ÎN CARANTINĂ *BALADĂ*






















CU CIPRIAN PORUMBESCU ÎN CARANTINĂ
*BALADĂ*
Autor: Mariana Buzea Daia
De când sunt în carantină mi-am făcut prieteni noi:
Cărţi cu pagina virgină şi muzicieni de soi.
Cartea-ncet cade din mâna, capul pe pernă îl las,
Muzica în căşti răsună o baladă în impas.
*
Pe-un drum prăfuit ce şerpuie-n munţi,
Un tânăr cu plete, uşor se strecoară.
Obosit, sub brazi, cu paşii mărunţi,
Dintr-un ştergar de in, scoate o vioară.
Ochii-ascund sub gene lacrima amară,
Vântul bate-n plete şi-n suflet îi bate:
- Ce-a rămas din tine, frumoasa mea ţară
De-atâta durere pân' la Cer străbate?
Falnicii Carpaţi îşi plâng de zor brazii,
Bietul Bărăgan numără ciulinii,
Prin păduri, jivine îşi plâng camarazii
Iar prin sate urlă a pustiu toţi câinii...
Ardealule brav, unde-s ardelenii?
Moldova mea dragă, unde ţi-e mioara?
Ţară Românească, unde-ţi sunt oştenii?
Ah...vioara mea, cu tine-mi plâng ţara...
*
Plânge pe o stâncă, nimenea să-l vadă
De tremură Munţii, de urlă o Mare.
Cu vioara-n braţe tânguie baladă
De-l ascultă ţara cuprinsă de jale.
O vrajă se lasă peste munţi, agale
Şi, ca prin minune...drujbele-amuţesc.
Pădurea se umple iar cu animale
Iar munţii golaşi se împăduresc.
Mamele îşi strâng în braţe copiii,
Plugul trage brazda înfiptă-n ogor,
Din străinătate ni se întorc fiii,
Se-adună cu toţii, se strâng în popor.
Bărăganul râde şi dă de mâncare,
Moldova se umple de mieluţi şi oi,
Ardelenii joacă şi chiuie-n soare,
Cu toţii îşi iau ţara înapoi.
*
De pe stâncă vede ţara lui frumoasă,
Vioara şi-o pune, cu drag, în ştergar.
Acum este vremea să plece acasă
Rămânând balada - cel mai frumos dar.
*
Vă recomand, cu drag, să ascultaţi ,,Balada" lui Ciprian Porumbescu:
https://youtu.be/VzBXJB_otlc

ȘTEFAN LUCIAN MUREȘANU - ROMÂNIA - PENTRU TINE, EMINESCU





PENTRU TINE, EMINESCU
📷Eu doar te mângâi pentru cuvintele tale
Prinse-n buchetul poemelor,
Citindu-le cu adorație la gura sobei
În casa veche a străbunilor mei,
Străbuni din lumea cărora
Slăvit te-ai ridicat cu slova
Cinstindu-le cu lacrimi trecutul,
Iubire-ai dat în cuvântul versului
Pe care sfințit în limba strămoșească
L-ai urcat cu tine și din ceruri
Moștenire ni l-ai lăsat
Și noi cu datoria de-mplinire
A visului mărit al românimii
Săltăm în lume, dar unii sunt căderi
Ce trag în hăul morții
Cuvântul de la tine
Ce-i moștenire nouă,
Te-nalță Eminescu, ești sacru
Precum tricolorul,
Poporul tău te cântă și-ți murmură
În doină creația ce-n ie
În horă și în satul
Trezește a mea mândrie,
Mândru erai poetul nostru sfânt
Când recitai în slova Pământului,
Străbună ne este limba pe care o rostim
Din ea se-nalță sacrul
Pe steagul traco – get
Din datină în datini credința ce ne-o știm
Suntem creștini și-n cuget
Numele tău rostim,
El este Eminescu, stăpânul vorbei noastre,
Născut a fost să fie cu har
Vestigii fără număr, cuvântul bogăție
Că-i din sămânță veche ce-a dat
În pântec slova,
Și versurile tale, iubite Eminescu
Se-aud în zi și-n noapte
Și seara la cosit e doina
Se-ntoarce către casă țăranul obosit
Dar murmură, e cântec de slavă
O slavă a revenirii
Din ce a fost și e
Țăranul ce muncește pământ străin
Ogoarele se pierd, nici grâul
Bob nu are, s-a prăvălit nevoia
Căzută este ființa în satul care moare
Bătrânii-ș duc amarul
Și nimeni nu-i aude
Și vor pleca spre locul
Unde verdeața vieții-i va ține treji
În lumea de dincolo de margini
Cu doinele în inimi
Și Eminescu tainic le va întinde mâna:
Veniți români, veniți
V-aștept demult și dorul năprasnic
M-a oprit, aici, pe vârf de munte
În codru-n care luna coboară
Și-n lacul cel albastru se scaldă
Și-mi vorbește de voi,
Români trecuți prin vreme
Cu sacii cu nevoi.
În noaptea aceea-n șoaptă
Poetul recita și slovele-n română
Chemau îngerii-n cete
Pământu-acesta sacru, pe care toți îl știu,
Este Grădina Doamnei,
E România noastră pe care Eminescu
În inimă o purta.
Tu, om al biruinței prin secole trecut,
Ai dat un nume țării,
Ești Eminescu sfânt.

ANDRADA ILIE - ROMÂNIA - CODRULE
























Codrule
Codrule gemi așa tare
Că până-n suflet mă doare
Și nu înțeleg de ce?
Pustii nu-ți sunt ramele
Frunzele-ți sunt de-un verde viu
Nu știu codrule,nu știu!
Omule de ai gândi
Cu siguranță ai ști!
Geaba nu gem eu știi bine
Vreme trece,vreme vine,
Și surate-mi sunt puține
Frați tot mai puțini și cine
Ar râde când retează din mine?
Frunza mi-e de verde viu
Dar prin mine e pustiu
Camioane mă tot cară,
Și mă vinde pe afară!
Și cum n-aș geme omule
Spune tu: stop codrule!
Nu mai geme c-oi opri
Securea să te sfâșie,
Și atunci vesel voi fi
Poți să îmi spui asta mie?
Măcar amintire vie
De ar rămâne din mine
De s-ar produce hârtie,
Dar nu rămân nici ruine!
Aș zâmbi de-aș ști că-n lume
Pe rafturi stau cărți așezate
Unde toate cele bune,
Fi-vor cu tâlc așezate!
Aș trăi prin acele file
Cu povești sau poezie
Răsfoite de copile
Asta-mi poți promite mie?
Nu,nici asta n-ai să poți
Poate tu suflet mai ai,
Dar omule nu socoți
Că nu toți mergeți în rai?
Că nu toți sunteți la fel
Că omul e diferit,
Că mai mult este mișel
Decât să fie smerit?
Acum știi de ce tot gem
Că și sufletul te doare,
De-ai știi că pentru voi mă tem
Oare știi omule, știi oare?
De într-o zi voi pieri
Sub tăișul de secure,
Aerul s-o otrăvi
Și veți respira tăciune!
Eu vă aduc primăvară
Cânt duios de ciocârlie,
Nu mă mai vindeți pe-afară
Nu-mi faceți rău numai mie!
Andrada Ilie
27/04/2020
19:11

Parfumul clipei Poezie și Muzică pentru sufletul tău Antologie Aniversar...

marți, 28 aprilie 2020

ADA F. -ROMÂNIA - DANSÂND NEGRU

















Dansând negru
Citesc durerea imperfecțiunilor tale
Dansând pe cioburile trecutului.
Te-ai îmbrăcat în negru ca să-ți iasă în evidență puritatea
Dar cel mai bine te îmbracă zâmbetul imperfect
În care citesc durerile ce cântă în arșița săruturilor de adio.
Au fost multe și le-ai rostit pe toate,
Pe de-a întregul!
Uneori mi se părea că abisul ce lua naștere în ochii tăi
Trimitea chemări spre noi cuceriri!
Ia-mă de mână și nu-ți arunca încă blestemele sfârșitului
Stai aici, împietrită în această secundă
Apoi putem dansa amândoi pe cioburi!
S-a spart zidul din jurul tău și te văd goală
Pustiită de sentimente, de emoții
Îmbrăcată în negru...
Nu ai nevoie de alte culori
Căci în ochii tăi înflorește caleidoscopul
Și întunecă visările târzii!
Citesc încă durerea imperfecțiunilor tale
Care te fac să fii atât de perfectă
Încât ochii îmi plâng!
Te privesc cu mâna și simt cât de bine te îmbracă negrul
Pe tenul tău rece în care diavolul și-a lăsat semnele trecutului...
Ești perfectă dansând!
© Ada F.
Pictură Carmen Bejan - https://www.facebook.com/karmen.bejan

duminică, 26 aprilie 2020

ELENA ARSENIE - ROMÂNIA - MACHIAJ DE PANDEMIE



















Machiaj de pandemie
A înnebunit Spartacus
Mai să intre în sevraj
Voia să posteze-n status
Și ăia de la machiaj...
Nu aveau adeverință
Să ajungă-acolo iute
Spartacus, din neștiință
Topoarele își ascute
Și-a adunat toți nepoții
,,Idolul femeilor''
A ieșit în fața porții
În întâmpinarea lor
Au venit într-un târziu
Cu machiaj de pandemie...
-Spartacus...încă ești viu?
Ia d'aicea...sărăcie!
Așa bine l-au machiat
I-au dat cu rimel pe buze
După ce au terminat
Spartacus și-a cerut scuze
Elena Arsenie
25/04/2020

LORETA TOADER - GERMANIA - PICĂTURA VIEȚII






















Picătura vieții
Îmi arde timpul în flacără nestinsă
Arid îmi este gândul de dorul necuprins
În jur îmi este ca o apocalipsă
Iubiri oprite-n hotarul rece, neatins
Uimit mi-e cuvântul și nu mai respiră
Se-năbușă idea în roșu-nflăcărat
Pe cerul infinit se-aud-n surdină
Lacrimile ploii în ritm alert, sacadat
Umbre stau la pândă întunecând clipa
Strigând disperată secunda libertății
Se zbate înălțând frenetic aripa
Păsării ce-așteaptă lumina dreptății
Gândurile roată se strâng ca-n cunună
Nori negri fulgeră pe cerul dimineții
Lumina-și pictează galbenul din lună
Gustând elixirul din picătura vieții
AUTOR - Loreta Toader
PICTURĂ - Alexandru Darida
26 aprilie 2020

NICULAI RADU -ROMÂNIA - COVIT
























Covit
Iubire ucisă e vara,
Simțim doar durere,
Se scutură cerul
Virgine florile mor,
Iarba pălește de dor,
Neclintite sunt toate,
Cu mască
Închiși suntem ca în casă.
Apele trec ca bolnave
Hulboanele sunt respirații,
Plânsului lor e talazul.
Drumul e azi o reptilă,
Prăfuit și pustiu .
Bisericile tac ca mormântul,
Pruncii tresar,
Noapte se numără morții ,
E vremea ce nimeni nu știe,
Preoții sunt astăzi icoane,
Se miră și iadul de toate,
Pământul e azi un blestem.
Lăsați , suntem doar o rană,
Departe de noi e azi DUMNEZEU ,
Speranța noastră e doar învierea,
Vindecați să fim de lumină,
Dumnezeu să afle de noi.
Autor
RADU NECULAI_Neculai Radu

CARMEN PINTE -ROMÂNIA - MASCA


















Masca
O mască am, pe chip,
Aceeași sunt, surâzătoare,
Este protecție, nu-i chin,
Mă apară de a virusului contaminare...
M-am izolat de răutăți,
De ură și minciună,
S-apară divine noutăți,
Câte-un licăr de lumină...
Iubirea din cer să abunde,
În sufletele noastre, oriunde,
Nuanțele ei să curgă,
În inimile triste, să pătrundă.
Când vom zburda din nou,
În aerul liber a miilor de alei,
Să ne oferim câte-un cadou,
Miresmele buchetelor, a florilor de tei.
.............................................
Verde crud, verde crud,
Natura e îmbrăcată nud,
Doar ea, fără de noi,
Oamenii au rămas goi,
În suflete purtând câte un război,
Înarmați cu măștile de soi.
26 Aprilie 2020, Carmen Pinte 💓

OLFRIN EDIUD - ROMÂNIA - CAMERA DE REANIMARE















CAMERA DE REANIMARE

Copii livizi,clipind de parc-ar cere
Durerii un moment de-ngăduință,
În strigăte abrupte și-n tăcere
Speranța-i ultima făgăduință.
.
Vâscos e aerul și e ca ceara
Ce picură pe chipuri celestine,
Mai trece-o dimineață, vine seara,
Ca ursitoare croșetând destine.
.
Speranța-i ochiul croșetat pe dos
Și disperarea e mereu pe față,
În împletire firul morții gros
E o rețea cu orice fir de viață.
.
Întîrziată-n gemete dogoare,
A spaimă în ecouri largi răspunde,
Aritmic coșcovesc lungi coridoare
Cu trepidații pe final rotunde.
.
Neanunțat,intempestiv avaiet
Pe oazele de liniște, ce cresc
În urmele de vaiet după vaiet,
De la etaj răsună nefiresc
.
Sub țăcănitul pașilor hipnotici
Fragmente din cuvinte de binețe.
Pe chipul copilașilor cianotici
Chiar și lumina cade în tristețe.
.
De parcă sufletu-n anatomie
E germenele nevăzut inclus,
Ca într-o unică dihotomie
Zvâcnește-n piept ceva ce pare-n plus.
.
Moartea și viața-n bătălii tăcute
Una din alta pe orbește-nhață,
Nesiguranța bisturiu-ascute,
Tăceri de moarte, gemete de viață.
.
de Florin Ilie Dediu
1977 Liteni-Suceava
sursă imagine: internet

LANSARE DE CARTE - POEZII DIN CARTEA SUFLETULUI - Autor ELENA-CONSTANȚA ADĂMUȚ

  ÎNTÂLNIRE LITERARĂ     Buna ziua și bine v-am gasit, dragi locuitori ai orașului Aninoasa! Înainte de toate, gasesc de cuviință să mă prez...