ȘTEFAN OLOGU.ROMÂNIA - GRUPAJ DE POEZII - PRIMĂ APARIȚIE

DRUM

Mi-am imaginat viața ca pe un drum

făcut de-a-ndoaselea:

întâi am să mor; apoi,

îmi voi legăna nepoțeii,

povestindu-le întâmplări

din viitoarea mea tinerețe, 

din îndepărtata mea copilărie.

Continuând, voi câştiga câteva premii literare

şi voi primi şi ceva bani,

drepturi de autor,

cu care nu voi avea ce să fac.

Mai târziu voi publica şi Cartea.

Soția mea

şi copiii mei mă vor ajuta s-o scriu, 

dăruindu-mi 

iubirea Ei

şi tinerețea Lor.

Peste câțiva ani buni

se va naşte Ea, fetița mea, pe care o voi iubi dinainte.

Nu va trece mult timp şi

am să mă însor, 

după care voi mai publica, versuri,

fără împortanță,

apoi am să fiu fericit.

Întâia dată.

Îmi voi termina armata, liceul,

îmi voi trăi tinerețea curat

şi sincer şi frumos.

Trecând înainte ( sau de fapt înapoi)

prin adolescența trăită la maximum,

cu nopți albe şi zile negre,

am să mă îndrăgostesc prima dată,

după care am să aştept timid,

clipa aceasta.

Copil când voi fi

cuminte şi ascultător,

am să învăț, am să citesc mult,

ştiind că toate acestea îmi vor fi trebuit

cândva.

Voi mai câştiga şi un concurs de recitări

din Coşbuc

( pentru că voi şti cele mai multe versuri)

am să ajung primul

într-o cursă fantastică

de triciclete

ca în final

luînd-o astfel de la capăt,

am să mă nasc.

Întâia dată.

☆☆

Mi-am imaginat uneori viața ca pe un drum

făcut de-a-ndoaselea. Un drum făcut în sens invers

venind dinspre clipa unică, prima şi ultima

a trecerii Styxului; şi chipul unui Charon

obligat a conduce o luntre ce va merge doar înapoi,

în ciuda vâslaşului de a vâsli înainte

O Passacaglia ce se va încheia cu uvertura.

Cu clipa sublimă a naşterii sau chiar cu

frumusețea şi tristețea orgasmului din clipa

procreării. Cu primul sărut, prima strângere

de mână a părinților, şi tot aşa, într-un

,, l'eterne retour" până când...

până când...

... nu mai e nimeni să-mi umble prin

gânduri,

nimeni să-mi scârțâie poarta;

eu însumi am plecat

şi m-am lăsat singur.

Voi citi prin ziare ce-am făcut,

ce mai fac,

ei ştiu tot...

Destinul şi-a pus ochelari de cal

şi a uitat să-mi lase cartea de vizită,

să văd, să ştiu ce mi se întâmplă;

dac-o să prind tramvaiul,

dacă nu cumva o să mor de inaniție.

Mai bine mă făceam scriitor.

Ei cel puțin se mănâncă între ei.

ARS POETICA

Stau agățat de-o idee,

cu versuri spânzurate

de copacul mirării.

Mă mai plimb uneori

pe un trup de femeie,

cu vise uitate,

şi intru-n istorii...

Mai plătesc şi azi

bir veşniciei,

murind pe drum câte-un pic,

pe partea cealaltă 

a Poeziei,

acolo unde nu

se-ntâmpla nimic.

STROFA

Striviți între versuri; ne-nvață ochii

ațintiți fix pe ideea Lui.

Un dor de violete trist ne ninge

iar pentru doi, locuind în Poem

,, nu va veni nimeni, niciodată nimeni"

Desenam cai pe pereți şi, mirosind a nalbă,

pregătim un examen

dar iată e august

şi punem de-o grevă.

Opreşte-te! Nu mai cita din antici!

E tăcerea preludiu al vrajbei

ce va să fie vârtej 

în timp ce Doi

rămân striviți între versuri

cu ochii ațintiți...

PLAGIAT

Albe coli îmi trec prin

fața ochilor, poruncindu-mi:

Scrie!

Refuz, dar literele, nătângele,

trăsnesc din cerneala stiloului

aşezându-se cuminți în pagină

în chip de cuvinte.

Îndărătnice, cuvintele se aleargă

unele după altele

dezvăluind imagini absurde

ilustrate de pe-o altă planetă.

În final apar şi virgulele, punctele,

semnele de întrebare şi alte cele

rugându-mă să le rânduiesc după toate

regulile gramaticii şi ortografiei.

Îmi rămâne doar să pun degetul;

dar cum să semnez o poezie

ce nu-mi aparține?

PRINȚUL

Mereu obosit - neobosit mereu

el pune brățări de cuvinte

la încheieturile catifelate ale iubitei.

Zâmbetul său, mereu trist - vesel mereu

scot din adâncurile gândului

vise uitate, speranțe ce n-au curajul rostirii

redându-le lumina realului

şi-a frumosului pur.

Drumul său, ştiut de toți - de nimeni ştiut,

începe mereu de la capăt

dinspre cântecul lebedei spre clipa Unică

Prima şi Ultima a Bunei Vestiri.

Sufletul său, atât de iubit - hulit atât de mult

e o fântână revărsându-şi torente de iubire

peste sufletele noastre, nelovite de

amintirea unei astfel de iubiri.

Mereu atât de singur - şi singur niciodată,

pe bucățica sa de pământ

sub petecul său de cer,

El va rămâne mereu

neobositul 

neliniştitul

nehulitul

nesingurul

Prinț al cuvintelor

al necuvintelor

pe coala prea albă.

SANCTA SIMPLICITAS

Oameni!

Vă dau nota 10 din anii mei de şcoală

genunchii juliți ai copilăriei mele

vă dăruiesc costumul de şoim

şi de pionier

şi jocul ,, Nu te supăra frate"

vă mai dau fraților

şi primul sărut, prima îmbrățişare

cărțile de credit ale sufletului meu, 

banii împrumutați prietenilor şi

neprimiți încă,

cărțile necitite şi versurile nescrise.

Vă voi da oameni, până la ultimul lujer

cel mai curat, al ființei mele!

Dar opriți

aceste trotuare

care mă huiduie!

STELIAN OLOGU

Versuri din vol. ,, LA ANII TREIZECI..."