Femeia cu chip de ceară
M-am îndrăgostit
de o femeie cu chip de
ceară,
de câte ori o sărutam,
se topea pe buzele
mele,
trebuia de fiecare
dată
să o desenez din
nou,
mereu mai
frumoasă,
mereu mai femeie.
Da, mai femeie.
De fiecare dată
îmi reproșa că o sărut
cu foc.
Cum să nu te topești,
iubind?
îmi spunea râzând.
Când o pictam avea
pretenții,
cerea buze mai
senzuale,
ochii mereu de o altă
culoare,
părul, părul îi era
un curcubeu,
cum să nu o
iubesc,
în fiecare zi era o
altă femeie,
poate de aceea
și azi ne iubim atât
de mult.
În iubirea asta
doar eu am rămas același,
fiindcă sunt pictor de cuvinte,
doar eu o pot
desena,
doar eu o simt așa cum
ea se simte,
doar eu am culorile
sufletului ei.
Este atât de
frumoasă,
încât într-o zi nu am
mai sărutat-o,
nu voiam să se
topească,
o vedeam perfectă,
nepământeană.
Am găsit-o
plângând.
De ce plângi? am întrebat-o.
Azi nu m-ai sărutat,
nu îți mai sunt pe plac?
Te iubesc, știi
asta...
Atunci
sărută-mă!
Dar te vei topi!
Vei curge din nou pe
buzele mele!
Ce dacă! fac asta
mereu,
fiindcă atingerea degetelor
tale
e ca o poezie,
iar eu mă vreau mereu atinsă,
m-ai desenat în o mie
de culori,
am fost o mie de femei,
cine mai are un așa
noroc?
Am sărutat-o.
S-a topit pe buzele mele,
dar nu am mai
desenat-o niciodată...
Mihail
Coandă-Rîpa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu