Mingea de foc
Mă
prinsese amurgul în valea satului și-ntindeam pasul s-ajung acasă pe lumină. Nu
era chip, fiindcă mai aveam o bucată bună de străbătut, iar puterile
se-nmuiaseră. Trecuseră anii, ca zilele împărătești, căci tot ce-i frumos se duce ca gândul, și
mă-ntovărășeam binișor cu neputința,
fiindcă totu-i vremelnic, nimic permanent.
Călcam
cu grijă prin bolovănișul care-mi ieșea în cale, îmi potriveam talpa pe loc
neted și drept, iar umbrele colțuroase ale locului mă atenționau asemenea unor
indicatoare pietonale, care nu trebuiau ignorate.
Și-am
ținut calea înainte, fără să mă abat la stânga sau la dreapta, nici măcar o
palmă, și-mi duceam gândurile, adunate în sacul timpului, ca pe cea mai
valoroasă comoară, căci acolo se ascundeau, deopotrivă, frumosul și urâtul,
prieteni de nădejde ori disperare.
Scoteam
din loc în loc, drept partener de drum, câte un gând pribeag, și-l smotoceam pe
toate părțile, extrăgând din el bucata de lumină pentru a-mi ușura călătoria.
Îl simțeam cum mă-nvăluie în mrejele sale și-mi șoptește că mai este vreme de
călătorit, iar timpul nu e decât o dimensiune perversă și, dacă nu-i dejucăm
planurile, rămânem ca bâlbâitu-n gară, care, până să precizeze destinația,
privește descumpănit după trenul care șuieră victorios prin gările aproape
pustii, odinioară locuri mult așteptate pentru întâlniri și îmbrățișări tandre,
sărutări pasionale!
Și-aș
fi tot mers, fără să bag în seamă
țipătul firelor de iarbă, care mijeau spre lumina solară, dacă ochiul de
apă, ivit de după niște tufișuri, nu mi-ar fi atras atenția. M-am oprit
numaidecât, pășind ca teleghidată spre o moviliță de pământ ce mi se înfățișa
asemenea unui tron, peste care era
aruncată o mantie de catifea verde. Părea că mă așteaptă! I-am zâmbit și i-am
mulțumit pentru primirea fastuoasă, la care nu gândisem.
Dusesem
în mersul meu, fără să observ, mingea de foc, mare și rotundă, gogonată și
trufașă. Împrăștia în jurul său culori mirifice, îmbrăcând bolta cerească în
voaluri fine de alb și bleu, de roz-lila și, pe alocuri, vineții, ce răspândeau
trăiri unice, nostalgii incurabile.
M-am
așezat pe tronul de iarbă crudă și-am
privit minunea reflectată în ochiul de apă. Două mingi îndrăznețe, de-un roșu
sălbatic, se priveau ca în oglindă. Una întreagă și semeață, triumfătoare în
măreția sa, conștientă de importanța și menirea cu care fusese înzestrată, alta
culcată în ochiul de apă și dornică de recunoaștere.
Era
Soarele care-și marca trecerea spre liniștea nopții, era Astrul cerului și
nădejdea pământenilor, sursa viețuirii. Și cât de frumos împărățea cerul și
pământul!
Îmi ridicam și plecam alene capul, când
sus - când jos, și priveam cu nesaț
strălucirea naturii. Magice frumuseți! Splendori ale sufletului, negrăite și
neprihănite.
Nu,
nu erai cu mine! Erai departe, departe de lumea în care eu mă zbăteam, chiar
dacă în acele clipe mă bucram de cel mai frumos dar al lui aprilie. Și mi-a
fost suficient doar gândul să-l îndrept către noi, cei de odinioară, și-o parte
din tine mi s-a alăturat.
Veneai agale și ușor preocupat, iar la vederea
minunii ai căpătat o fărâmă din noblețea corpului ceresc și zâmbetul șăgalnic
ți-a încărcat chipul. Aveai nevoie de baia de lumină! Și ochii îți râdeau!
Doamne, cât de frumos erai!
Bucuria
revederii și culorile admirabile ale împrejurimilor te-au înseninat, punând
stăpânire pe tine. Și te-ai întins pe covorul fermecător al tronului, încercând
să privești discul de foc. Era imposibil! Cine ar fi cutezat să ridice prea
mult ochii spre măreția lui? Era prea strălucitor și prea puternic, era stăpânul
de azi, de ieri și dintotdeauna, era magicianul lumii, spre care nu-ți era
permis să zăbovești prea mult.
Ți-ai
așezat capul pe genunchii mei și-ai murmurat: Lumină ești și viață
deopotrivă/ Căldura inimii din piept și
dor/ Tu, cerc de foc și lacrimă curată/ Aprins-ai azi văpaia, sărutul și
amorul/ Și m-ai adus în brațe, pe pat cu dalbe flori! Tu, iartă-mă, iubito,
sosit-am prea târziu/ Iar drumul nostru tainic se-nchide în tăceri/ Așa cum
Astrul lumii se-ascunde după nor!
Ți-am
cuprins capul între mâinile-mi tremurânde și-am căutat s-alung tristețea din
ochii tăi. Știam ce urmează, știam că viața este uneori nedreaptă, dar cine
eram noi, de fapt, și cu ce drept am fi devenit judecători ai existenței
noastre?
E mult de-atunci! E
mult! ai glăsuit când magia mingii de foc se
stingea, apoi ai continuat pe același ton calm, dar convingător: Și nimic nu s-a stins în sufletul meu. M-ai
întrebat adesea ce-ai însemnat tu pentru mine și de fiecare dată am ocolit
răspunsul... Te-am lăsat să-mi descoperi singură sentimentele tăinuite. Știam
că nu-i de-ajuns, știam că aveam nevoie și de cuvinte, de încărcătura lor
energetică și de informația care lucrează până în adânc. Știam, dar tăceam.
Conștient tăceam. Acum, azi, în amurgul unei alte zile, îți spun: ai fost marea
bucurie a existenței mele, iar brațele mele sunt prea mici ca să poată cuprinde
iubirea pe care ți-o port... E mult de-atunci, dar exist și exiști! Ce ești?
Aceeași bucurie cu care am fost binecuvântat, același om pe care am îndrăznit
să-l țin la piept atâta vreme și să nu mă satur niciodată de-atâta răsfăț
sentimental. Uneori am încercat să te urăsc, alteori să te ignor, dar niciodată
n-am putut sta departe de tine. De ce
toate acestea? Fiindcă am ajuns prea
târziu! Uneori, acel ”niciodată nu e prea
târziu”, e prea târziu! Iar tu înțelegi!
Și
m-ai îmbrățișat, cum numai tu știai s-o faci. La pieptul tău lumea din jur se
făcea nevăzută. Nici n-aveam nevoie de ea, nici tu, nici eu! Ridicând privirile
spre cer, doar urmele firave ale mingii de foc se mai zăreau. Intrase în conul
de umbră al norilor, ducând cu el și-mbrățișarea noastră. În taina sfântă a
Astrului ceresc ne-am unit mâinile, ridicându-ne din tronul acoperit cu mantia
smaraldului, și-am plecat laolaltă. Unde? Fiecare în direcția lui, dar niciodată
singuri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu