- ROMÂNIA -
Răsfăţatul
(fragmentul doi)
Jucării, legende și povești
nemuritoare. O mie și una de nopți.
Sunt un om fără nostalgii ale trecutului: îmi trăiesc părinții, bunicii pe care i-am cunoscut, cei
din partea mamei, au murit de moartea lor la vârste respectabile iar pe cei pe
care nu i-am cunoscut nu-i știu și am suferit tot atât cât suferi pentru cineva
pe care nu-l știi. Ilinca și Nicolae sunt două poze despre care știu de la tata că bunica ,,n-a
spus cuvânt rău în viața ei, propovăduind și crezând din toată ființa că pe unde iese vorba rea, iese și cea bună și atunci de ce s-o rostești pe cea rea?,, iar
bunicul era un om frumos, blond cu ochii verzi și vrednic.Un singur lucru îmi
pare rău: că din doi buni cu ochi unul verzi și unul albaștri eu nu-i am măcar
verzi.
Fata pe care am iubit-o în copilărie mă iubește
și acum. Ca și atunci mi-ar aduce fragi în raiul nostru și n-aș avea nevoie nici acum,
ca nici atunci, nici măcar de o sărutare de la ea pentru a fi fericit. Atunci nu aveam nevoie
de sărutare că nu știam ce este, acum nu am nevoie pentru că am sărutat alte buze și mi-a plăcut așa mult
că nu concep un sărut mai dulce. Prefer să mor în mediocritatea lor. Ca și
atunci, doar ochii ei albaștri m-ar sătura de tot seninul multor veri cu
cucuvele aducătoare de noroc.
Fata din facultate pe care o simpatizam și
care îmi promisese că ne căsătorim, nu s-a căsătorit nici astăzi. Nu, nu mă
așteaptă pe mine dar eu am mers pe mâna lui Dumnezeu și m-am căsătorit cu fata care m-a cunoscut când ploaia m-a udat. Să vă povestesc, să nu vă
povestesc. Mi-e frică de penibil, pentru că vouă, vi se întâmplă multe, poate
ce am trăit eu era banal dar organismul meu s-a împotrivit… Eram…lăsați, vă spun altădată!
Ea,
Victoria mea, m-a luat, m-a uscat, m-a îmbrățișat și de 25 de ani n-am mai
plecat din viața ei. Îi tot fac copii și nepoți.
Fac
parte din acei 2% oameni care trăiesc și nu pot să aglomerez cu încă un individ pe cei 98% care se
lasă trăiți în ciclul anotimpurilor. Nu am fost niciodată cuprins de sentimente
de vinovăție, rușine sau remușcare. Am trăit întotdeauna cu ideea că fiecare își vede de viața lui și nu am
avut niciodată impresia că cineva
mă urmărește și mă judecă. În ce-am făcut
am vrut totdeauna să scot ce e
mai bun din mine. De fapt de copil am fost într-o luptă permanentă cu mine: îi
spuneam mamei:
-Mamă,
sunt 6 pe loc la Liceul Economic!
-N-are nimic, mamă!
-Cum? Păi pe 36 de locuri suntem peste 200 de copii! Trebuie să înving 170 de copii!
-Nu,
mamă, tu trebuie să te învingi pe tine! Cu
propriile goluri te lupți!Să le acoperi cu cunoștințele
necesare. Cunoștințele temeinice și încrederea
ta în temeinicia lor te vor feri
de rătăciri în
momentele cu emoții mari ale examenelor.
Și
astfel, tot luptând cu mine, am ajuns să fiu pe locul I și la
admiterea în liceu, și la bacalaureat
și pe primele locuri și la admiterea în
facultate.Îmi amintesc astfel că mă împrietenisem cu fata unui
mare bogat chiar la admiterea în
liceu. Aveam nume apropiate, eu M, ea
N și am stat în bănci paralele. Tot vorbind despre noi, despre
frați, vecini și părinți, am uitat de emoții, astfel încât examenul a fost, cum
spunea mama că întâmplarea subiectelor de
examen ajută pe cel pregătit, ceva banal. Am fost primul pe listă și sub mine
ceilalți 200. Venind toamna, fata
bogatului văzându-mă în uniformă, la liceu, a
venit spre mine:
-Ai
luat?
-Da.
-Cum?
Că te-am căutat de mai multe ori pe listă!
-Primul.
Ea căutase numai sub ea. Fusese a treia.
Am trăit lucruri ciudate în această prietenie cu ,,animala mea
copacă’’ pentru că am devenit, până în
clasa a XI-a la început,
cei mai buni prieteni.Un fel de spălare de creier de genul:cum poate fi America
prietenă cu România! Halal
prietenie: totul în
defavoarea României, care eram eu. Chestiune pe care am mai trăit-o și altă dată în viață când mă credeam prieten cu
o profesoară, halal prietenie și asta nu mai era nici măcar fata bogatului, era
,, noname,, cu o dorință de răzbunare pe un copil
de profesor și mama era profesoară. Fiica unei profesoare o terorizase toată
copilăria, fiindcă o întrecea
la învățătură și ea credea că, pentru că avea mama
profesoară. Fata devenise doctor și știm mulți cum se lua la facultate pe vremea lui Ceaușescu
la medicină și la toate. Avea cartea valoare. Făcându-mi mie rău credea că-și
va exorciza fantoma copilăriei. Eu nu cred că a reușit deși și-a făcut după
asta și operații estetice să pară că
zâmbește...doar eu știu că nu-i râsul ei.
Mulțumesc
domnului profesor de economie că m-a readus la lungul nasului meu. Slăbisem la învățătură dinspre clasa a IX-a spre a
XI-a și palma pe care mi-a dat-o în
clasa a XI-a a fost meritată:
-Oprește-te
din scăderea la învățătură! Ține minte: ea poate orice! Banul tatălui ei îi va deschide orice poartă. Și ale tale se vor deschide. Mai greu însă cu muncă, dar, dacă renunți și la muncă, ești pierdut.
...și
mi-a luat ghiozdanul din bancă de lângă ea, mutându-l în ultima bancă. Restul îl știu
și colegii noștri de liceu.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu