Ram de cireș

PUIU RADUCAN

            - ROMÂNIA -        

 Ram de cireș 

îmi mângâie fereastra

 Și-n cioburile mele

 dansează mândră

 bruma, 

că-n piatra veșniciei

 nu e ciocan...

 nici daltă,

 iar gândul plin de roade,

 mă umblă-ntotdeauna.

 Un umăr de tăcere 

din ramuri se ridică

 și-n liniștea solemnă

 ecouri m-au pătruns.

 Noaptea trage fermoarul

 perdelei de-ntuneric

 Iubito... am cedat!...

 Iubito... m-ai... învins! 

 Destinul îmi sărută 

apa dulce-a ispitei... 

Mă urcă-n piscuri albe,

 uitate în ninsoare, 

Iar în odaia-n care

 mustește-eternitatea, Întreb:

 Iubito, știi...

 singurătatea doare? 

 Adorm printre tăcute,

 tăcute valuri frânte,

 fără durere...

 făr’ de... suspin ascuns... 

Potecile mă duc 

în codrii cu ochi verzi,

 vai, doamna mea!

 Câte-aș avea de spus!... 

 Trâmbița neînvinsă 

‘nalță imnuri uscate.

 Mantia-mi de lumină-n

 brața singurătății,

 nădejdi de lacrimi

 a răsturnat azi noapte

 patimi de stânci...

 doineau sfiala nopții. 

 Unghia de mort... 

mă zgâria-n călcâi...

 Firul apei se duce...

 doarme în fântâni. 

Cuiburi pustii 

adorm pe ram de lună,

 îmi umblă, 

umblă viața,

 mă mișcă din țâțâni... 

 Iubito, 

 eram valul

 ce-ți mângâia călcâiul!

 Eram floarea cea rară 

din veșnicul cavou!

 Cază-mi storuri grele

 pe dulcele trecut, 

 dar,

 vino iubito! 

Vino mâine din nou!...