Dacă ne-am face timp, pentru fiecare zi am putea să scriem o,,poveste"... povestea reală, adevărată a vieţii noastre... însă majoritatea ne temem... de critica celor din jur... de,, gura societăţii" în care trăim, care nu este cu nimic mai bună sau mai sfântă decât noi... ci doar lipsită de curaj... de libertatea de exprimare...
ION!
Da! Un alt Ion... nu cel din romanul lui Liviu Rebreanu...
Un Ion pe care l-am purtat în suflet,
încă din anii copilăriei şi îl mai port încă.Şi
acum, acelaşi Ion! Îi aud vocea, îl văd în fleşuri succesive în diverse situaţii
de viaţă.De foarte multe ori mă aşez, în liniştea mea şi plâng! Nu ştiu pentru ce
plâng! Nu ştiu nici pe cine sau pentru cine!... Dar ceea ce ştiu foarte sigur
este că acel Ion a fost şi va rămâne un om special pentru mine... chiar dacă
viaţa mi-a demonstrat că nu este cu nimic mai presus decât oricare altul...
Dacă în zilele noastre sunt tineri care îşi doresc să
trăiască o poveste de iubire ca în filme şi nu reuşesc, eu pot să spun că sunt
un om fericit. Am avut parte de iubire şi am iubit în egală măsură...
Da! Dar a fost o iubire pură, sinceră, platonică.Ne iubeam şi punct! Eram
cunoscuţi în sătucul nostru din Bărăganul însorit, ca Romeo şi Julieta. Eu
Capricorn şi el Taur... însă, pe atunci habar nu aveam noi de zodii şi de
compatibilităţi.
Totul a pornit aşa de simplu...
Eram într-o vacanţă de vară şi mergeam foarte des la
o prietenă de a mea din satul vecin. Eram şi colege de şcoală însă în clase
paralele. Acolo m-a văzut el pentru prima dată şi a rugat-o pe Celi, (aşa vreau
să se numească acea colegă şi prietenă a mea) să îi faciliteze o întâlnire cu
mine. El lucra. Era cu cinci ani mai mare decât mine şi lucra pe o maşină,
Buceag’’ la forestiera de la Snagov. Venea în fiecare seară, după ora cinci, cu
acea maşină acasă... dar pentru mine ora era deja una târzie şi căutam să nu întârzii...
pentru că mama îşi făcea griji... dar nici Celi nu mi-a spus niciodată că
vecinul ei, de la două case distanţă, a pus ochii pe mine şi ar vrea să mă
cunoască! Tăcerea ei am înţeles-o mai târziu... probabil o să vă povestesc
despre asta altă dată.
Nu pot uita cum într-o după amiază în care s-a grăbit
să ajungă mai devreme acasă, doar, doar va reuşi să mă întâlnească, dar ca de obicei eu
eram plecată, a pornit cu maşina pe urmele mele. M-a ajuns exact în poarta casei părinteşti,
exact când vroiam să intru în curte. A claxonat! M-am oprit pentru câteva clipe
şi l-am privit. În acele câteva clipe am reuşit să observ doi ochi verzi, un păr
şaten şi ondulat şi o gură care îşi muşca
buzele... în semn că... te vreau... te plac... habar nu am ce a vrut să însemne,
cert este că îl văd şi acum la fel de clar ca şi atunci.
În următoarea zi a binevoit şi Celi să îmi spună că
vecinul ei doreşte să îi facă cunoştinţă cu mine. Simţeam ca şi eu îmi doresc să
îl cunosc. Auzisem despre el. Ascultam
poveştile fetelor mai mari care spuneau şi bune şi rele. Fusese un copil neastâmpărat.
Povesteau cum a urcat pe acoperişul Castelului Lui Dinicu Golescu, care acum era Şcoala
generală de opta ani din comună, cu scopul de a fura paratrăsnetul... că nu îi
plăcea să înveţe dar nu era un copil prost, că este prieten cu Geta, o fată cu
doi ani mai mare decât mine, că în copilărie făcea numai năzbâtii şi că vrând să
coacă porumb a aprins focul în apropierea unei sure cu paie şi că
aceasta a luat foc riscând să se aprindă şi casa... (incident care i-a determinat
pe prietenii lui să îl poreclească FOKY... poreclă care i-a rămas pentru tot
restul vieţii)...
Puţine amănunte... puţine laude... sau chiar de loc!
În acea după amiază am decis să rămân mai mult la
Celi... vroiam să îl cunosc... aşa pur şi simplu. Nu mi se definea prea clar ce
simt! Ne-am făcut de lucru prin curtea acesteia, am cules un coş cu pere verzi,
pere de toamnă, în care îţi rupeai dinţii dacă încercai să muşti din ele... dar
noi... am făcut şi asta... şi nu s-a întâmplat nimic grav... însă am făcut-o ca să treacă
timpul.
Maşina se opreşte în poartă... şi coboară un băiat nu
prea înalt, îmbrăcat într-o bluză de un verde de pădurar cu gulerul marcat de o
dungă galbenă spre portocaliu... cu nişte pantaloni din stofa bej puţin evazaţi...
pentru că aşa era moda acelor ani... şi cu picioarele goale... Descult... ca si Darie din romanul lui Zaharia Stancu
Nu s-a sfiit deloc să apară aşa... Era el... acel el
natural... copilul de la ţară... cel de al doilea copil al unei familii cu
cinci băieţi... cu probleme şi greutăţ...i.
Ne-am dat mâna... ne-am privit preţ de câteva clipe fără
să ne spunem nimic... apoi îmi şopteşte cu un glas calm, cald... abia auzit...
-Am
vrut să te cunosc... îmi eşti dragă. Am spus lui Celi că vreau să te cunosc dar
tu mereu ai fugit!
- Nu! Nu am fugit ci pur şi simplu nu mi-a spus nimic
până ieri.
A tăcut dar pe faţă i-am observat un soi de semn de întrebare!!!!!
KEN-07012018
B.Jiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu