Crimă fără echivoc
Din
vol. „Rămăşiţe în culori”
În
mintea mea a erupt
un
vulcan,
un
gând ca un fluture ce împunge trăirea.
Mi-am
sincronizat gândul cu fapta
și am plecat.
Sunt
complet lucidă și,
în același timp, complet absentă,
hotărâtă
să ucid.
Mi-am
pus pușca la spinare,
câinii
cu mine, mi-am luat,
mi-am
pus ranița cu dureri
și m-am trezit în iad.
Din
întâmplare
va
rezulta un episod de viață,
iar
ca fapt,
un canion împins de bile colțuroase, clare,
gânduri
și fapte.
Am
ajuns la destinație,
mi-am văzut ținta și am tras.
Poc!
Poc! Foc! Fum violet…
Liniște.
Acum, iar, copiii pot zâmbi.
Am
ucis!
Am
omorât răul din noi
de
acum lumea va fi mai bună.
Am
pus urâtului cruce cu formă neclară,
mi-am
bătut joc de el.
Dintr-un
suflet mutilat, maltratat,
suferind
într-o viață invizibilă,
imponderabilă, inexplicabilă,
am
reușit să învii
un
suflet șlefuit ce poartă acum în raniță,
gânduri
pilite și distilate, curățate de rău.
Chiar
dacă trăim într-o lume absurdă
și nestatornică,
eu
mi-am atins scopul;
Am
ucis!
Am
făcut
o
crimă fără echivoc…
Şi
câtă pace sufletească,
și câtă lumină cerească,
și cât bine,
o
iluzie!
Fascinaţie nebună
Din vol. „Culori pe eşafod”
În copilăria mea, mă fascina
Râma -
era ceva incredibil cum ea venea,
cum mă privea prin orificiul ei de sidef
întunecat,
lucios, cleios, frumos pătat
şi cum se-ncolăcea,
şi cum scria din trupu-i inelat
litere flămânde de afirmare
şi dungi cu buline vineţii, liniare.
O zi întreagă o făceam să danseze
pe un băţ de chibrit
şi n-o lăsam să plece,
pe ea, freza, plugul afânător
al tărâmului fără lumină;
pe ea, culoarea care amestecă pământul cu
azot
şi-l face să respire,
îi dă viaţă, îi face loc la trăire;
pe ea, baiadera ce se unduieşte şi dansează,
fără zgomote de ţimbale, fără strigăte, fără
urale,
doar la bara unui băţ de chibrit
pe care-l ţineam fascinată în mână
şi n-o lăsam, poate, o zi întreagă,
sau, poate, o lună,
pe ea, râma, să fugă-ntr-o umbră,
să intre-n ţărână.
Fascinaţie nebună, nebună, nebună…
Oraşului
natal
Din vol. „De
trei ori treizeci şi trei”
Oraşul meu mic,
prăfuit
Ce-n vis
mi-aduce amintiri
Poartă pe cap
cununi de miri
Şi-un gând,
adesea, de suit.
Dorul de el a
biruit -
Inima-mi plină
de iubiri,
Oraşul meu mic,
prăfuit
Ce-n vis
mi-aduce amintiri.
Din sufletul meu
arcuit
El îşi culege
împliniri
Şi albi sau
roşii trandafiri -
Viaţa mea toat-a
jefuit.
Oraşul meu mic,
prăfuit…
În
aşteptare
Din vol. „Egofantezii”
Îţi privesc umbra
ce se-ndepărtează
pe drumul cu pietre scumpe spălate cu dor
şi mă gândesc:
Oare când vei veni?
Mă voi transforma într-un val
şi scăldând malurile
mă voi usca de atâta aşteptare.
Voi privi soarele printr-o perdea
cu lacrimi şi
nori,
până când el se va volatiliza
într-o bomboană
fondantă
şi-ţi va arăta ea, ce ai pierdut,
plecând.
Voi plânge
până mă voi topi
ca o lumânare la altarul icoanei
ce face
minuni,
într-o marţi oarecare.
Voi ofta
până când munţii
se vor transforma în deşert
cu nisip rozaliu şi copt
sub copita cămilei ce cară
poveri.
Voi trece prin timp ca o lebădă neagră
până când tu vei prinde o pană
şi-mi vei scrie cu ea
când vei veni sau dacă vei mai veni…
