Iubito,
În gara ce tocmai a plecat,
mi-a rămas trenul
și-o lacrimă pe caldarâm.
Cu fruntea-i lipită de asfalt,
pe lacrima mea stă rezemat
praful citadin…
Semințe de oameni
cu iarba răsărită-n ceafă,
trec cu pași grăbiți
și-mi batjocoresc lacrima
flămândă de sete.
Rezemat de cioata
aburului de cafea,
îmi sorb (ne)liniștit
ziua de azi și, iată,
timpul, ucigașul plătit,
se pune pe tremurat.
Are ăsta un tremurat
cutremurător la… lingurică…
De la naștere te ia-n vizor
și nu te lasă până ce nu te predă…
Aștept gara să-mi vină
de pe linia orizontului
somnambul de fragil
să-mi spânzure somnul
de coada ligheanului
zării ce voi fi.
Of!
S-a pus și ploaia.
Plouă printre fulgii iernii
ce nu vrea să mai plece…
Urechea Văii Corbului
a-nceput să caște a primăvară,
pe când afară-n ger și ploaie
fulgii pun rămășag cu ploaia
că voi prinde-n 28 iulie
jumătate de viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu