Mă numesc Iulia Pârvu, am 35 de ani și m-am
născut în București. Îmi place să scriu literatură pentru copii și poezii, dar
încă nu am publicat nimic. Poate că încă nu a sosit momentul meu. Am absolvit
Facultatea de Comunicare și Relații Publice și de un an și jumătate locuiesc la
Londra. Genul meu literar preferat este science fiction, dar îmi plac și
lucrările psihologice, filosofice și istorice. Vă invit să pătrundeți în lumea
secretă a pisicilor prin intermediul poveștii mele, lume în care frumoasele feline
merg la școală, la serviciu, fac comerț cu energie pozitivă și descoperă că
societatea în care trăiesc are taine ce se doresc ascunse cu orice preț.
Cetatea Pisicilor
Prolog
-
Sindi abia își mai ținea răsuflarea. Efortul îl
sleise de puteri și doar gândul că în curând va ajunge din nou acasă îi dădea
tăria de a continua drumul. Abia târându-și coada, motanul portocaliu cu dungi
negre ajunse în vârful penultimei coline, de unde se vedea Cetatea în toată
splendoarea ei, aproape că se dădu de-a dura pe panta ce urmă, ajutat fiind de
greutatea sa generoasă, urcă anevoie ultimul deal –
cel din urmă obstacol al călătoriei sale și se apropie de poarta masivă din
lemn de stejar, sculptată cu motive tradiționale pisicești. Tânărul își șterse
fruntea de sudori, se ridică pe picioarele din spate și își așeză lăbuța stângă
pe unul din pereții de piatră ce străjuiau poarta. Ca ghidat de o mână
nevăzută, un contur negru începu să se deseneze de unul singur luând forma
pernuțelor motanului, iar porțiunea de perete astfel conturată se retrase spre
interior și permise porții să se deschidă cu un scârțâit prelung. Sindi intră
în Cetate, se opri în loc pentru câteva secunde, trăgând cu sete aer în piept,
privi luna care se întrevedea rotofeie de după crengile unui fag bătrân și după
ce își potrivi mai bine rucsăcelul pe umeri merse mai departe, de data aceasta
cu pas domol, știind că tot ce iubea mai mult pe lume este la doar o aruncătură
de băț distanță. În urma sa, încă două siluete intrară în Cetate, iar poarta se
închise la loc și liniștea se revărsă lin, ispitind la somn chiar și vietățile
nocturne.
Capitolul I
-
Viața în Cetate era una cât se poate de normală
și pe alocuri chiar anostă. Adulții se trezeau în marea lor majoritate
dimineața și după ce își beau laptele cu un strop de cafea mergeau la Fabrică.
Câțiva lucrau în afara Cetății, însă nu vorbeau niciodată despre ce făceau mai
exact și unde, iar cu timpul ceilalți învățaseră să-și pună curiozitatea în cui
și să nu mai întrebe. De fapt, învățaseră doar să
nu mai întrebe, deoarece curiozitatea nu și-o putuseră niciodată stăpâni, fiind
în natura lor pisicească. Câteodată, strânși în jurul mesei la cină, muncitorii
din Fabrică mai discutau cu membrii familiilor lor și împreună încercau să
ghicească unde lucrează domnul X sau doamna Y de pe strada lor. Dacă fuseseră
vreodată aproape de adevăr în aceste tentative, nu știe nimeni.
-
În dimineața acelei zile ce se anunța
strălucitoare, dacă e să ne luăm după intensitatea cu care soarele își făcuse
apariția pe cer de la prima oră, în casa familiei Zece era forfotă. Domnul Zece
”reușise” să-și verse laptele pe salopeta de lucru, proaspăt spălată și călcată
de doamna Zece, în încercarea de a-l pune înapoi în pătuț, cu o singură labă,
pe Archi, mezinul familiei, după drăgălășitul obișnuit de dinainte de plecarea
la muncă. Doamna Zece se chinuia să scoată pata destul de mare și urâtă,
trecând cu vederea că ora era deja destul de târzie și pachețelul micuței
Anima, elevă în primul an de școală, nu era încă gata.
- Laby, nu am timp să scot pata ca la carte, așa că
o să folosesc o metodă rudimentară, zise doamna Zece. O să o ling cât pot de
bine și sper să te descurci așa azi!
- E în regulă, aprobă domnul Zece, fără să acorde
prea mare atenție acestui aspect. Azi nu avem controale, deci curățatul ”ca la
carte” mai poate aștepta până diseară.
-
Domnul Zece era maistru la Fabrica de Tors și avea
responsabilități mai mari pe umeri decât o pată pe salopetă. Ce nu-și putea
permite, pentru a nu da un exemplu negativ, era să întârzie. Mașinile de
Mângâiat nu porneau fără acordul său expres, iar lipsa activității nu însemna
altceva decât pierderi pentru Fabrică și clienți nemulțumiți. Acest lucru era
de neconceput, având în vedere că toate ținuturile vecine se aprovizionau cu
energie pozitivă produsă, stocată și expediată de Fabrica de Tors din Cetatea
Pisicilor, lucru care ținea pe picioare întreaga economie a Cetății, oferind
locuri de muncă pentru toate familiile de pisici torcătoare și nu numai. Pe
scurt, era un subiect pe tema căruia domnul Zece nu glumea niciodată. Ca în
orice altă comunitate, existau și pisici anormale, în sensul că nu se născuseră
cu abilitatea de a toarce. Pentru acestea, în timp s-au creat locuri speciale
de muncă, ce presupuneau alte aptitudini cel puțin la fel de importante pentru
bunul mers al societății.
-
După ce domnul Zece reuși să își ia salopeta,
curățată parțial și diplomatul, își sărută soția și ieși în grabă pe ușă,
doamna Zece își aminti de pachețelul pentru școală al singurei lor fiice,
Anima, de care uitase complet în ultimele minute. Mica mâță albă asistase
nerăbdătoare la conversația părinților săi, dând nervos din coadă pe sub măsuța
din lemn de arțar din bucătărie, în așteptarea micului dejun.
- Fir-ar să fie! se impacientă doamna Zece. Anima,
imediat îți aduc bolul cu lapte și îți fac și sandvișul pentru școală, draga
mea. Cu ce vrei să fie azi, cu somon sau plătică?
- Nu contează, zise la repezeală fetița, căreia
razele de soare ce se îmbinau cu umbrele frunzelor în dreptul ferestrei îi
dădură chef de ieșit mai repede din casă.
-
Familiile de pisici își depozitau mâncarea, pentru
a o menține proaspătă, într-o cutie de dimensiuni destul de mari pe care o
numeau frigider. Din două în două zile, la orele dimineții, căruciorul cu
gheață al domnului Buclă trecea pe la fiecare dintre case, aprovizionându-le cu
o cantitate suficientă pentru a umple frigiderul pentru 48 de ore. Gheața era
pusă în compartimentul de jos, iar în cel de sus, care la rîndul său era
împărțit în compartimente mai mici, era așezată mâncarea. Domnul Buclă era un
motan mai în vârstă, care nu avea familie și care nu știa să toarcă. Copiii mai
râdeau uneori de el, atunci când trecea târându-și coada prăfuită prin fața
caselor lor, însă bătrânul motan cenușiu se făcea de fiecare dată că nu îi aude
și își vedea de treaba lui, aruncându-le doar săgeți din priviri atunci când se
îndepărta suficient de mult încât să nu fie văzut.
-
După ce se holbă timp de aproape două minute la
frigiderul deschis, fără să scoată nimic din el, doamna Zece făcu ochii cât
cepele și, întorcându-se cu fața spre mijlocul bucătăriei, își puse labele în
șolduri, exclamând cu uimire:
- Unde e toată mâncarea din frigider?!
-
Familia Zece nu era foarte înstărită. Domnul Zece
câștiga însă suficiente Piramide încât să-și permită să aibă întotdeauna
frigiderul plin cu mâncare. Puiul, peștele, ouăle, laptele, brânza, fructele și
legumele nu lipseau aproape niciodată din meniul casei. În plus, doamna Zece
primea și ea o alocație lunară de creștere a micuțului Archi, valabilă până
când acesta avea să împlinească trei ani. După aceea, doamna Zece urma să se
întoarcă la Fabrica de Tors alături de soțul ei.
-
Piramidele erau moneda de schimb a regiunii.
Micuțe, cu laturile de opt milimetri, acestea aveau, după cum dă de înțeles și
denumirea lor, forma unor piramide în miniatură. Pe fiecare dintre cele patru
fețe triunghiulare se găsea câte o inscripție conținând un simbol al Cetății,
iar pătratul ce reprezenta baza avea gravată valoarea Piramidei. În funcție de
valoare, exista și o culoare pentru fiecare astfel de monedă: galben pentru
valoarea cea mai mică (1 Piramidă), verde pentru Piramida de 3, roșul colora
Piramida cu valoare 5, în timp ce 7 era violet, 9 – argintiu, Piramida de 11
avea culoarea albă, iar cea de 13, cu valoarea cea mai mare, era colorată în
albastru regal. Cei din familia Zece nu-și mai aminteau de când nu mai văzuseră
o Piramidă de 13, fiindcă toate veniturile lor lunare nu atingeau această
valoare. Ca să ai în posesie așa ceva trebuia să-ți vinzi, poate, o casă sau o
altă proprietate.
-
Anima ridică nedumerită din umeri la întrebarea
mamei sale. Nu știa ce se întâmplase cu mâncarea din frigider. Nici nu mai avea
cine altcineva să-i răspundă doamnei Zece, deoarece Archi nu învățase încă să
vorbească.
- Trebuie să plec, altfel întârzii la școală și
doamna Alfa o să îmi pună absență, zise Anima și se ridică de la masă, apoi
ieși pe ușă, nu înainte de a lua două mere verzi din coșul de pe masă și de a
le îndesa în micul său ghiozdănel, peste materialele pentru orele din acea zi.
Doamna Zece nici nu apucă să schițeze vreun gest, că fetița era deja la colțul
străzii, salutându-și câțiva colegi care veniseră din sens opus. Merseră cu
toții apoi pe strada Marți, unde grupul se multiplică din nou și toată ceata
astfel formată o luă la picior spre școală, mieunând vesel ultimele noutăți.
-
Rămasă singură cu fiul cel mic, doamna Zece nu putu
face altceva decât să se așeze pe un scaun, să tragă aer în piept și să își
imagineze cum îl va strânge de gât pe domnul Zece, care evident că era singurul
care i-ar fi putut face o astfel de farsă de prost gust, ce îi depășea puterea
de înțelegere. Sigur, doamna Zece era obișnuită cu șotiile soțului ei, pe care
îl luase de bărbat tocmai fiindcă fusese fermecată de simțul neobișnuit al
umorului de care acesta dăduse dintotdeauna dovadă, însă de la a pune sare în
laptele cu cafea, în loc de zahăr, sau pastă de dinți pe pâine, în loc de cremă
de brânză, și până la a ascunde toată mâncarea din frigider, era cale lungă. Și
tocmai astăzi, când se strânsese o tonă de rufe murdare care trebuiau spălate,
ea, doamna Zece, trebuia să cotrobăie prin toată casa și neapărat să găsească
mâncarea înainte ca aceasta să se strice! Plină de nervi, dar conștientă nu are
cum să-și aștepte soțul să se întoarcă, de vreme ce acesta abia plecase la
lucru, femeia aruncă o privire spre pătuțul lui Archi, care își făcea de joacă
cu un ghem roșu, torcând abia perceptibil, și după ce se asigură că totul e în
regulă cu micuțul, își dădu jos șorțul de bucătărie și porni îmbufnată în
căutarea mâncării dispărute.
Pivnița fu prima cercetată, însă în afară de
bineștiutele borcane cu murături, gemuri, conserve, mirodenii puse la uscat,
sticle cu vin și imensul butoi cu varză murată, alături de toate vechiturile
depozitate acolo de cei ai casei, nu se mai afla nimic. Doamna Zece bodogăni în
timp ce încercă fără succes să-și scoată din blană pânzele de păianjen pe care
nu le putuse evita din cauză că se aflau efectiv peste tot și își jură că o
să-l pună pe domnul Zece să curețe toată pivnița la sfârșit de săptămână.
Sigur, asta după ce o să-l strângă mai întâi de gât pentru faza cu ascunsul
mâncării. Aproape împiedicându-se de un obiect micuț și tare care i se ivi în
cale, dar căruia nu îi acordă prea multă atenție, deoarece după dimensiune nu
avea cum să fie ceea ce căuta ea, doamna Zece ieși din pivniță și luă la
puricat parterul locuinței. Îl mai verifică o dată pe Archi, care se ocupa acum
cu suptul propriei lăbuțe din spate, lucru care îl făcea să stea foarte
cuminte, mai aruncă o privire prin bucătărie cu speranța că va vedea ceva ce îi
scăpase prima oară și după ce se convinse că nu-i scăpase nimic, trecu mai
departe. Nici urmă de mâncare în debara, baia de la parter, camera de zi sau
dormitorul conjugal, așa că doamna Zece urcă scările către mansardă, unde se
mai găseau o baie de rezervă și cele trei dormitoare ale copiilor. Archi încă
dormea cu părinții pentru că avea nevoie să fie alăptat din două în două ore,
așa că dormitorul său era încă nearanjat, urmând să fie pregătit abia atunci
când micuțul avea să fie înțărcat, deci mama sa nu avu altceva de făcut decât
să arunce o simplă privire și să constate că în camera goală nu se afla ceea ce
căuta ea. În dormitorul de culoare roz al Animei domneau ordinea și curățenia,
fetița fiind foarte conștiincioasă în privința acestor aspecte, așa că doamnei
Zece îi fu extrem de simplu să verifice o cameră în care toate erau la locul
lor. Negăsind nici de această dată nimic, intrând în panică la gândul că i-a
mai rămas un singur loc de verificat și imaginându-și îngrozită că va trebui să
reia căutarea de la început, doamna Zece porni cu pași nesiguri spre cel de-al
treilea dormitor.
-
Labyrinth Zece își cunoscuse viitoarea soție, pe
Lyra Lynx, cu șaisprezece ani în urmă la bâlciul anual ce avea loc la fiecare
mijloc de august în Cetate. Printre standurile de plăcinte cu carne sau
dovleac, gheretele cu înghețată, nuga sau batoane de susan, aparatele de
popcorn sau oalele cu porumb fiert, plasate strategic lângă caruselele din care
copiii coborau întotdeauna cu o poftă nebunească de mâncare, erau amenajate
ici-colo ringuri pentru întreceri sportive. Fie că era vorba despre concursuri
de dans, de înfulecat cremvurști, de menținere a echilibrului pe o sârmă extrem
de subțire amplasată deasupra unei gropi cu noroi, de agilitate, forță sau
inteligență, motanii adolescenți erau primii mânați de teribilism care se
întreceau să-și dovedească aptitudinile, convinși fiind că doar așa vor reuși
să atragă atenția domnișoarelor ce priveau pe sub gene de pe margine. În unele
dintre cazuri nici nu erau prea departe de adevăr, deoarece multe dintre mâțele
adolescente prezente nu făceau altceva decât să chicotească între ele, să-și
dea coate și să se mire zgomotos atunci când vreunul dintre concurenți reușea
vreo schemă neobișnuită sau periculoasă. Lyra Lynx, care venise la bâlci
dintr-un alt ținut, în compania părinților săi, posesori ai unui stand cu
mâncare, nu făcea parte din grupul gălăgios, tocmai de aceea nici nu fusese
observată imediat de Labyrinth, motanul galben care acaparase toată atenția cu
giumbușlucurile pe care le reușise pe sârma incredibil de subțire. Ea, însă,
abia își putea lua ochii de la el. Înalt, subțire, cu blana lucioasă și
strălucitoare ca aurul, motanul știa să facă remarci și comentarii deosebit de
amuzante după fiecare dezechilibrare, însă de fiecare dată reușise să-și
redreseze poziția, susținut și de hohotele de râs venite din mulțimea adunată
la fața locului, și termină prin a câștiga întrecerea. Purtat pe brațe de
prietenii săi și înconjurat imediat de admiratorii prezenți, Labyrinth nu
observă că, undeva sub un stejar cocoșat de greutatea propriului ram, o fată
nesigură pe ea visa cu ochii deschiși la un gând imposibil de realizat. Lyra nu
s-ar fi gândit niciodată că un astfel de motan i-ar putea acorda atenție. În
primul rând pentru că era grăsuță, foarte puțin sociabilă și mai era și
tricoloră. Albul, negrul și portocaliul se îmbinau alandala pe corpul durduliu,
aducându-i fetei porecla de ”calico”, care în vechime era atribuită ”pisicilor
cu rădăcini îndoielnice”. Chiar dacă nimeni nu o făcuse vreodată să se simtă
marginalizată din cauza coloritului, pentru că societatea pisicească evoluase
și nu se mai punea accent pe astfel de detalii, fata citise într-o carte veche
despre ”cei ca ea” și nu putuse niciodată să se simtă bine în propria blană.
Labyrinth o observă pe viitoarea doamnă Zece abia după ce toată zarva se
estompă și, mânat de foame, se apropie de standul familiei Lynx pentru a îmbuca
ceva. Motanul gustă atunci cea mai bună tocăniță de vinete și dovlecei din
viața lui, iar după ce află că nu doamna Lynx, ci fiica sa Lyra, gătise atât de
deliciosul fel de mâncare, Labyrinth îi ceru fetei cu ochi albaștri deosebit de
frumoși adresa și după o prietenie prin corespondență de câțiva ani, când
fiecare dintre ei își terminase deja școala, deciseseră că sunt suflete pereche
și se căsătoriseră. Domnul și doamna Zece se iubeau la fel ca în prima zi și legătura
lor, bazată atât pe dragoste adevărată, cât și pe o prietenie strașnică, dăduse
naștere unui număr de trei copii. Doi dintre ei, cei mai mici, Anima și Archi,
locuiau în casa părintească, fetița fiind elevă în primul an la școala primară
din Cetatea Pisicilor, iar Archi, mezinul, încă își ocupa timpul cu gângureli
și golit biberoane cu lapte. Fiul cel mare al familiei locuia în internatul
Școlii Superioare care se afla într-un alt ținut, unde începuse în urmă cu o
lună cel de-al zecelea an de studiu. Părinții săi nu-l mai văzuseră de la
festivitatea de deschidere și, pentru că îl știau bine-mersi la distanță de
kilometri buni, nu mică îi fu mirarea doamnei Zece când intră în cel de-al
treilea dormitor și își văzu fiul cel mare întins pe pat cu labele în sus,
sforăind, cu rucsacul aruncat într-un colț și cu o burtă cât toate zilele
afișată ostentativ.
- Doamne, Dumnezeule! exclamă doamna Zece, în timp
ce își duse instinctiv laba la gură și se repezi spre băiat, zgâlțâindu-l
puternic. Sindi, trezește-te, mamă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu