CLIPA VEŞNICĂ
Ştiam povestea cu prințesa, mi-ai spus-o de atâtea ori
când ne jucam pe caldarâmul copiilor de altă dată ...
şi s-a pornit, crescând, fetița, văzând cum tu începi să zbori,
înaripatul meu de-o viață, ce mă dezmierzi, înaripată .
Cutreieram păduri şi vise, alături, roibul ce se-adapă ,
eu, eroina ta copilă, tu, prințul meu descălecat,
priveam la gura ta fierbinte, cum însetată-mi cere apă,
căuşul limpede şi rece, când l-ai băut şi sărutat.
Trăiam minune în poveste, îmbrățişări adevărate,
purtam cu noi un râu de munte, ce cristalin ne îmblânzea,
ne-astâmpăram tălpile arse şi brațele înfometate,
trăiam un timp numai al nostru şi clipa veşnică creştea...
Dar nu ştiam... însă pădurea şi muntele ce l-am urcat
mai sus de lume, în rucsacul cu amintirile nescrise,
avea să-mi spună altă dată, cum prințul meu cel adorat
cutreierând pământ şi ape, a sărutat un pumn de vise.
POEM DE FUM
Am nevoie de tăcere sau de altfel de cuvinte
și de tine am nevoie, dacă tac, tu să le vezi,
de vor răsări din mine, să le-nveți cu luare-aminte,
sunt podoabe de iubire, gândurile mele verzi.
Am nevoie de sfințenia întâmplărilor curate
când ne-nfiora durerea aripilor nenăscute,
stam alături și din umeri lacrimile întâmplate,
vrut-a Dumnezeu să fie grațioasele durute
Am nevoie de lumină, fie-n noapte, fie-n zi,
stelelor înaripate, ochii mei le mulțumesc.
Toate versurile-n care, tu apari de parcă ai fi,
au prins viață de emoție și prin ele înverzesc.
Am nevoie să mă dărui, cred că inima și dorul
nu-s lăsate-n lumea asta separate, altfel cum
aș putea cu tine iarăși, să mi se-ntregească zborul,
să rămână-n urma noastră, un suav poem de fum.
Am nevoie acum de vise și-n banalele confuzii,
port în mine pare-mi-se, roua florilor de măr,
dezarmantă e confuzia, c-am nevoie de iluzii,
eu și tu suntem aievea, parte dintr-un Adevăr...
LA MINE-N SUFLET
Domnul meu, la mine-n suflet, locuiește un bolnav,
nu sunt vrednică de tine, decât prin Iubirea ta
și-am chemat atâția prieteni să începem un conclav,
dar ar fi deșertăciune ... dacă tu n-ai exista.
Uite, versuri după versuri se perindă parcă-s rugi,
ascultând bătăi de inimi din poemul veșniciei
lasă-te purtat de ele, sau ascunde-le si fugi
mântuiește-le pe toate, blând tărâm al poeziei...
Tânguindu-mă cu Psalmii-nlăcrimati dintr-o Scriptură
când în oameni eu vad Cerul care tu ni l-ai deschis,
mă tot minunez că-mi vine, să iubesc fără măsură
orice trup care se frânge, pentru versul ce l-a scris.
Domnul meu, la mine-n suflet e izvor de lacrimi line,
sunt și eu ca toată lumea doar un vers ce tu l-ai vrut,
tare-aș vrea sa fiu Sutașul, care-a știut că fără tine
Moare poezia-n suflet ... încă de la început.
CE S-AR ÎNTÂMPLA...
Ce s-ar intâmpla, Iubire, de-ai fugi și te-ai ascunde
și-ar rămâne gol in mine, ca o zbatere de vânt...
m-ai ucide cu absența, eu, care-ți vorbeam oriunde,
peste tot te-aș recunoaște, singură, agonizând.
Dintr-o mie de cuvinte, l-ai ales pe cel din urmă
ce mi s-a lipit de gene, când sfioasă mă rugam,
de m-ai vitregi de tine, mi-ar fi lacrima o umbră
izvorâtă din suspine, Doamne, ce poem vedeam!
Ce s-a întâmplat, vezi bine, este lesne a înțelege,
prin tăceri universale, înveșniciți în Dumnezeu,
înfrățindu-ne cu noaptea, stele dacă mi-ai culege,
ai fi Cerul, eu oglinda în care lăcrimezi mereu.
Ce s-ar întâmpla cu Cerul, dacă stele-n pribegie
ar pleca în miez de noapte și-ar urzi apoi complot...
am râmâne cu neantul și crezând în armonie,
le-am urma și noi cu toții și-am crea Cerul la loc.
UN LUP ALPHA
Urlet de fiară aud, mă-nfioară...
vai, cât de singur se crede mereu,
o haită în mine așteaptă să piară,
urmându-i credința la bine, la greu.
În urmă cu ani, rătăcit în pădure,
puiul de lup m-a găsit tremurând,
două suspine în lacrimi obscure
și Luna sclipea peste noi surâzând.
Pașii tandem prin noapte și fum,
cărare croiam cu ei către cuget,
departe de noi rămase pe drum
ale noastre iluzii, sânge și vuiet.
Din tainica beznă, ochiul de apă
hrănit-a un om și o fiară : copii,
frați am fost, la masă de-agapă,
unit-am vecia din noi , în stihii.
Genele somn, între crengi și frunziș,
avut-am eu și un lup în credință,
cu fiara în brațe urcând povârniș
ne-am zidit împreună ființă-n ființă.
Noapte trăită de noi peste lume,
lipită de umerii unui Icar,
ce arde mocnind pecete și nume,
prețul și viața, tovărășie și har.
Ceață în zori, pădurea m-a dus
în lumea tăcută de unde-am venit,
în brațele mamei plângând eu am pus
iubire jertfită de fiară și mit.
Crescut-am cu drag în mine un lup,
alături de el rămas-am departe,
din cerul cu Lună, urlet îmi rup
și tainic rămâne ecoul în noapte.
Urlet de fiară aud , mă-nfioară
vai, cât de singur se crede mereu...
o haită în mine, așteaptă să piară
urmându-i credința la bine la greu.
PĂDUREA BACIU
Cărarea ce coboară te-ndeamnă să asculți
pădurea-nfiorată ascunsă printre munți.
Copaci contorsionați și frunze care pier,
Vântul ce le poartă plângând, până la cer.
Ești singur și deodată te simți atenționat,
un braț străin te-atinge printr-un fior uscat;
e creanga care mișcă, având la rădăcină
o-ncrengătură mare, ce seamănă a mână!
Calci pământu-alene, teama te cuprinde,
un ochi îți stă să râdă și celălalt te minte,
cu mâinile-amândouă îți vine să faci cruci,
spaima e în spate și-n jurul tău sunt rugi...
Blestem să fie oare
sau taină neștiută?
Inima te strânge iar
gura-ți șade mută,
lumini ce nu-și au rostul apar în fața ta
și fantomatic cerul se-acoperă de-o stea.
Rămâi, asmuți pădurea ce-n tine a urlat,
e noapte și-i răstriște, un haos necreat,
suflete plăpânde rămase-n două lumi
scapără în noapte la tine, să le-ndrumi.
JUMĂTATEA MEA
Jumătate ți-s femeie, jumătate-s poezie,
dintr-o aripă sihastră m-am trezit pereche ție,
zbor asupra acestei lumi, pân' la moarte și-napoi,
unde stă adolescența și ne-așteaptă pe-amândoi.
Să ne creștem cu sfială, visul, să ni-l oblojim
și iubindu-ne o seară, să trăim și când murim,
să fii iarăsi pui de om , creator, din care eu,
Voi fi aripa în zbor, când va spune Dumnezeu...
Facem parte din Minunea dinainte de păcat,
când Edenul recunoaște orice trup nevinovat ,
iar sărutul și împlinirea, rostul de a ne avea ,
e din tine, Poezia, care-i jumatatea mea .
GRĂDINI SUSPENDATE
Tu, te-asemeni azi cu mine și ești gând în gândul meu,
nu știu, dor mi-este mereu sau e zborul care vine
mai frumos ca niciodata... poate în scurta întâlnire
ești popas de fericire, pe un trup sculptat de fată.
Ieri, te-am vizitat prin vene, am fost dragoste ce plânge
într-un vers dulceag de sânge, rubiniu, în flori perene,
mi-am încondeiat mândria, de-a le spune cum iubesti,
orb să fii, tot mai orbești... si-am recurs la nebunia
de-a mă dărui din vreme, veșniciei, când mi-i spune
''dulcea mea mare minune'', fără însă de-a mă teme;
nu știu, de va fi în trup, numai Dumnezeu ne știe,
înafară de-o să fie, eu de tine, nu mă rup.
Uita-te cum las uimirea, să respire pentru noi
si iubesc pentru amandoi, să-mi rămână amintirea...
pentru mâine, o dorință, dacă tu vrei să zâmbesc
în grădini de flori să cresc... lasă-mi-te în ființă!
Lili Lazar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu