Simplitatea mi-e prietenă sufletului. Iubesc poezia cu fiecare respirație. Mi-e teamă uneori să expir, că nu cumva să rămân fără vers...
Într-un apus de toamnă târzie, mi-a bătut la fereastra inimii descătușarea. Voiam acea libertate sufletească, la care tânjim mulți dintre noi... Și așa au apărut primele gânduri așternute pe hârtie...
Iubesc oamenii! Nu știu și nu voi afla vreodată, dacă e o calitate, sau dimpotrivă, un defect... Însă iubirea mea pentru ei, este necondiționată!
Ofer frânturi din sufletul meu, fiecărui om ce-mi iese în cale. Și scriu... Scriu pentru inimi. Scriu pentru cei care nu-și reneagă sensibilitatea. Scriu pentru cei ce iubesc viața cu tot frumosul și toate vitregiile ei.
Many-Desculți prin suflet albastru, este primul volum care a văzut lumina tiparului în toamna anului trecut. Da, un pseudonim! Pentru că voiesc a-mi fi citite trăirile exprimate în scris, pentru ceea ce ele exprimă! Și nu pentru că s-ar putea ca mulți dintre cititorii mei, să mă cunoască.
Sunt și voi rămâne încătușată în SIMPLITATE
*******************
SIMPLITATEA UNEI ICOANE...
Păpușa cu ochi mari și gene lungi
Mai doarme în sertarul cu- amintiri
Cum poți să uiți? Nu ai puteri s-alungi
Încătușarea primelor iubiri.
O lampă veche pe un colț de masă
Și boabe de orez pe-un capăt gol...
Tăceam când pașii ei umblau prin casă
Și-apoi ieșea afară, în ocol...
Mai aducea un lemn, să fie - acolo
Mușca cu geruri iarna pe atunci.
Avea să mă trezească mai încolo
Cu sărutări pe frunte - atât de dulci...
Cu chip blajin și mâinile ei sfinte
Ne învelea cu pătura răbdării
Și-o auzeam cum spune trei cuvinte
Făcând o cruce -n fața lumânării
Iar se-ntorcea la bobul de pe masă
Uitase ochelarii - 'ntr - un sertar
Afară era ceață - așa de groasă...
Că încă nu se dezbrăcase de pieptar
O adoram, printre ocheade scurte
Și coboram din așternuturi calde
Mergeam la tâmpla ei să mă sărute
În brațele tandreții să mă scalde
- Mi te-ai trezit copilă, așa devreme?
Mai e până ce soarele răsare!...
O cuprindeam, lipsită de probleme
- Vreau să te-ajut, nu vezi c-am crescut mare?
Și lampa pâlpâia abia șoptit
Iar noi trebăluiam îngândurate
Războiul de țesut stătea proptit
Și ne-aștepta suveica într-o parte
Un țol era țesut, aproape gata,
Și altul îi urmă, știam prea bine
Punea podoabe pe pereți, cu arta
Pe care o știa atât de bine...
Păpușa ne privea din pat cu paie
Ne-a fost o vreme lungă spectator
Era atâta dragoste -n odaie
Acum, doar amintire și decor...
Azi nu mai țes covoare, nu-i la modă!
Îmi lăcrimează amintirea ei
Mi-e lipsa ei atât de incomodă
Dar e icoană sfântă-n ochii mei...
******
LEAGĂNE ORFANE...
Ceară prinse brumă groasă peste mâna ei firavă
Și-i îngălbenise trupul, obosit de-atâta plâns
Un boboc de floare albă, azi doar umbră de potcoavă
Ochii mari trăgeau în cearcăn, cu petale de surâs
Forfotă pe sală - afară, plin de prunci și de părinți
Oare ușa-i ferecată cu zăvor și lacăt greu?
Țintuia privirea-i blândă... poate-s ceilalți cuminți...
Dar la ea, de ce-i doar iarnă... o fi Dumnezeu ateu?
Tăcea gândul rătăcit, într-un colț de suflet stins
Nu așa-i spunea bunica!... ruga către înger bun
I-a fost fiecare seară blândul care i-a cuprins
Dulcele copilăriei cu baloane de săpun
Se-aud pași grăbiți, și ușa... ţintuieşte -n pragul ei
Un apret de haină veche, șifonat de-o voce groasă
Hai, copilă, iar am treabă, ia-ți supa cu tăieței!
Ce tot plângi? Mai lasă moftul, încă n-ai să pleci acasă!
Strânse perna și-o aduse sub obrazul de bezea
Unde-o fi mama acuma, viața-i tot așa afară?
Pe noptiera veche, ruptă, poza îi tot amintea
C-au trecut vreo câțiva ani de când a văzut-o -n gară
Mai sunt două primăveri și-o să plece într-un sat
Unde înfloresc mesteceni și bujori sunt pe la porți
Poate vine și măicuța, prea mici și mulți i-a lăsat
În bătaia unei aripi... nenoroc adus de sorți
******
AURUL DIN FAȚA COASEI
Iar trimite jar prin colburi și clipește dintr-o rază,
Parcă stă în așteptarea mâinilor cu trudă-n oase,
Umbra-i firavă cuprinde tălpi ce iarăși sângerează,
Iese foc din glia neagră... a pământ și-a om miroase
Trage coasa brazdă lată, murgu-i e legat de-un plop,
Plânge lacrima a iarbă nerostită de un an,
Șterge - obrazul cu cămașa, și-o aruncă peste clop,
Zările se ard în pleoape, el e tot mai mult țăran...
Frânge palmele - 'ntr - o șoaptă, tot mai greu îi este pasul,
Anii mulți își poartă crucea pe spinarea-i gârbovită.
E legat cu jurăminte de ogor, nu-și cere masul,
Înc-o brazdă să mai ducă... pân' la a murgului copită
Traista-i agățată-n prunul de la marginea poienii,
Un briceag, o pâine neagră și-o bucată de slănină,
E merindea pusă-n grabă pe la ceasul de utrenii,
Dă-i destulă apă-n ploscă, și mai este pân' - la cină...
Ochi smeriți și-o rugăciune le înalță către cer
Fruntea-i e împodobită cu o perlă care fuge,
În adânc de rid al vremii picură pe cald de fier,
Lăcrimând a libertate și-a pământ ce-n sânge - i curge...
******
E CUTREMUR ȘI-N UITARE, ȘI ÎN SUFLET GÂRBOVIT...
Țin cutremure în palme, le-aș închide - 'ntr - un salcâm
Prea sunt ploi - dureri prin coaste, amneziile - s păgâne
Mângâi ridul frunții arse și sărut obraz bătrân
Ce-a arăt cu plug de dor într-un lan cu mărăcine
De-a avut crengi de stejar, nu mai e nici lemn de foc
L-au uitat într-o ogradă și-ntr-o casă alb spoită
Pruncii legănați odată într-un cântec cu noroc
Au lăsat părinte - n poartă, rost de inimă zdrobită
Bate coasa - 'ntr - o durere ce-i cuprinde ochii triști
Nu mai vine olăcarul să-i aducă vreun răvaș
Bântuie tablou cu râset dintr-o joacă cu moriști
N-or mai știi jocul acela, altele - s pe la oraș...
Frânge lacrima uitării, prea e gârbovit de soartă
Ce-or mai fi făcând nepoții?... plânge - un colț de poză veche
Cât ar vrea să-i vadă iar, pe sub nucul de la poartă
Să le - aducă - n pumn cireșe, doi cercei după ureche...
Rup tăceri, le-arunc în haos, și le-ascund în nori - cenușă
Va veni cândva, o vreme... când se va deschide-o ușă?
******
ZĂPEZI DE LILIECI
Strâng la pieptul nopții flori de liliac
Și desfac uitarea s-o așez pe frunze
Mi te-a frânt culoarea, învăț să te tac
Să te port petală, ca altar pe buze
Vreau să-ți fiu grădină cu lilieci târzii
Să tot înfloresc, într-un veșnic Mai
Ne uitarea mușcă din zăpezi pustii
Și rodește tihnă într-un bob de rai
Am să semăn rodul într-un violet,
Și-or să-ți crească aripi de iubiri pe frunte,
Scrie-mi cu tăcerea pe un alt bilet
Flori de liliac, amintiri mărunte...
De respir a toamnă, primăvară fii!
Și mă lasă ploaie, să te învelesc
Arde-mă în trupuri de crengi liliachii!
Și - oi mai curge iarăși, să te întâlnesc...
******
NISIP, ÎNTUNERIC ȘI TĂCERI...
Pune-mi munții de tristețe într-un colț de iris șters,
Să escaladez lumina, pașii mei să aibă sens...
Strânge soartă-n pumni mirarea de-a ne fi avut cândva,
I-am împrumutat broboada, și-a ascuns tăcerea - n ea.
Șubredă e puntea minții de-am putut să ștergem rost,
Sau e sufletul hoinarul, frică fără adăpost?
Macii ofilesc câmpia ce-am avut-o -'n tălpi arzând,
Seceta cerșește ploaie, lacrimile șiroind...
Ne-am pierdut prin ne-'nțelesuri, vina de-a fi înțeles,
Dramele unor orgolii, din greșeală ne-au ales.
N-am filozofat cu viața, nici n-am negociat păreri,
Cine-a pronunțat sentința, umbra sensului din "ieri"?
Mi-a rămas în palme versul și pe gleznă un sărut,
Ultimă îmbrățișare a condeiului durut.
Pleoapa mi-e în întuneric și e beznă prin lumini,
Mi-au pus diademă neagră mâinile unor străini...
******
A RĂMAS TABLOUL GOL...
Creionai mirări pe pânza sfârtecată într-un colț
Verdele din acuarelă l-ai pictat pe-un orb de glonț
Flori de liniște albastră îmi puneai în vaza goală
Eu le mângâiam petala, catifea dintr-o cerneală
I-am pus ramă de cicoare aninând de tâmpla sorții
Un tablou cu lacrimi - rouă, o scânteie - n umbra nopții
Îl priveam cu ochi de ceară, temniță mi-era uimirea
Căutam, în evadare, să-mi ascund împotrivirea
Îndoieli frângeam în palmă, și-mi scriam în suflet gol
Cu majuscule IUBIRE pe alt ton, în şi bemol...
Dirijor mi-era cuvântul, inima orchestră vie
Versul mi-era plâns și rugă, în altar de colivie
Pentru - un pumn de vise albe, am amanetat tristețea
Unei toamne dintr-o frunză care-și ruginea junețea...
Coloram velin de foaie sub o lumânare - aprinsă
Cu un miez de pară coaptă desenam o stea nestinsă
Prin speranțe și iluzii am pierdut pânza brodată
Roua mângâie obrazul blând... al unui pui de fată,
Strâng doar vreascuri rătăcite, ard o ultimă zvâcnire
Nu mai e culoare - n ceruri, acuarela-i amintire...
******
BOTEZ
Dă-mi mamă brațul drept, să mi-l așez pe suflet,
Și înconjoară-mi blând o lacrimă ce strânge!
Furtuna mă cuprinde cu cel din urmă-i tunet,
Și-mi dezgolește vidul, ce cronic știe plânge...
Hai mamă, și respiră... cu cerul peste umeri,
Îmi pune tot albastrul într-un pahar cu tihnă!
Mi s-a umplut și zidul de lacrimi, nu le numeri?
Mi-s pașii rătăciți... cărarea-i neodihnă...
Mai prinde mamă odată de franjurile sforii
Ce-mi înălța ieri zmeul... descalță-mă de frunze,
Și colorează-mi plumbul, încarcerând toți norii!
Albastrul, să-mi ascundă tristețea de pe buze...
Ține-mi genunchii - n palmă și fi - mi balsamul, mamă!
Nu știu păși prin beznă, hai fă-mi lumina crez!
Pe-un colț de tâmpla-i verde, pune tablou - n ramă,
Și strigă-mă IUBIRE, ca nume de botez!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu