marți, 31 martie 2020

MIHAELA CD - CANADA - FOCUL DIN NOI



Adăugați o legendă












Cuvântul editorului
„FOCUL DIN NOI“
Dupa debutul de succes cu primul său volum de poezii, „Binecuvântare
şi chin“, iată că autoarea Mihaela CD revine în forţă şi ne
surprinde într-un timp relativ scurt cu un al doilea volum de poezii,
„Focul din Noi“.
Şi de această dată, autoarea Mihaela CD trăieşte intens prin poezie.
Vibraţii puternice străbat dincolo de versurile scrise atingând o
coardă sensibilă în sufletul cititorului.
Surpriza extraordinară a acestui volum de poezii este superba împletire
a versului cu pictura.
Colaborarea şi întâlnirea poezie-pictură între autoarea Mihaela CD
şi artistul Mircea Rustiuc nu a fost deloc întâmplătoare. Mihaela a
fost impresionată de fineţea detaliilor şi frumuseţea picturilor realizate
de artist, iar Mircea Rustiuc a fost captivat de sensibilitatea care
străbate din poeziile Mihaelei.
„Focul din Noi“ îmbină trăiri şi flăcări arzătoare ale sufletului, prezente
în procesul creaţiei atât în ce priveşte creaţia literară, cât şi în
ce priveşte arta picturii.
Sentimente diverse precum cele de bucurie, tristeţe, iubire, credinţă,
speranţă, deznădejde, pace, linişte sau furtună interioară a sufletului
ni se perindă în faţa ochilor prin urmele lăsate de condeiul fermecat
al autoarei, dar şi prin razele de frumos şi culoare ce ne inundă sufletul,
aduse în dar de penelul artistului.
În această minunată carte ne este devoalat focul lăuntric atât de
prezent în sufletele celor doi creatori de frumos.

Vă invit, dragi cititori, să vă încălziţi sufletele cu acest foc creator
extraordinar prezent în volumul „Focul din Noi“.


Cântând iubirea
Autor: Mihaela CD

Iubirea a fost cântată de poeţi
Ce-au consfinţit a desena firea
În tonuri şi nuanţe-s interpreţi
Ce-au înălţat şi adorat iubirea

Cu vorbe simple sau metafore
Iubirea-i sfântă, este legământ
Şi-s infinit de lacrimi martore
Că-i şi azi prezentă pe pământ

Trăind fiorii legaţi prin simţire
Pur şi candid, cu sufletul curat
Iubirea e a vieţii dulce ascuţire
E temelia de-a trăi cu-adevărat

Iar azi, am să cânt şi eu iubirea
Că-i şi-n inima mea locuitoare
O pictez îmbrăcată cu fericirea
Însemnată-n slove nemuritoare

Ţi-am pus inima în palmă
Autor: Mihaela CD

Ţi-am pus inima mea în palmă
Şi te-am lăsat să pleci cu ea
Şi-n noaptea tăcută şi calmă
Eu te-am rugat s-ai grijă de ea

Ani mulţi aţi hoinărit prin lume
Tu şi cu inimioara mea, la pas
Şi aţi redescoperit noi cutume
Trăind iubirea-n arc de compas

Chiar de trecură multe toamne
Inima mea nu-i încă obosită
Nu poate nimeni s-o condamne
Că-n palma ta vibrează fericită!
Inelul de flori
Autor: Mihaela CD

Azi un inel de flori mi-ai dăruit, iubite
Ajuns-am împreună la un nou hotar
Şi-n clipe de vis cu doruri împodobite
Ne mărturisim iubirea pe floral altar.

De pe potecile vremii am cules petale
Ce le-am descântat în salbe de bucurii
Ne-am înfruptat din ale vieţii vegetale
Şi din iubire am sădit răsaduri timpurii

Şi-am cules în toamnele ce au urmat
Rod sănătos şi copt al iubirii noastre
Că fostu-ne-a rostul în doi confirmat
Căci ne-au cântat în cor celeste astre

Vegheaţi am fost de Bunul Dumnezeu
Să învăţăm care-s adevăratele valori
Şi-am răzbătut prin bine şi prin greu
Şi-ajuns-am azi să-mi dai inel de flori!




sâmbătă, 21 martie 2020

Kessy Ellys Nycollas - România - CE ESTE FERICIREA?





CE ESTE FERICIREA?

Majoritatea ne punem diverse întrebări legate de fericire:

Ce este fericirea?
Cum arată ea?
Unde locuiește ?
De ce eu nu am întâlnit-o?

Procedăm astfel datorită așteptărilor pe care le avem. Așteptăm ca cineva, din afara noastră, să vină și să ne ofere fericirea pe tavă, asemeni unei prăjiturele dulci, aromate, apetisante! Nu știm să observăm, să simțim bucuria, fericirea din suflet. Să o acceptăm ca pe o iluzie care ne îndeamnă la viață, să ne bucurăm de oamenii alături de care trăim, de locurile în care trăim, să ne iubim și să ne bucurăm de realizările muncii pe care o facem.
    Ca să fim fericiți este important să trăim prezentul, să nu plângem după oamenii care au plecat din viața noastră, să nu ne dorim să trăim în altă parte, să mulțumim pentru tot ce ne oferă viața în prezent.
     Putem fi fericiți atunci când reușim să ne golim mintea de amintiri, de trecut și reușim să o coborâm în suflet făcând-o să tacă.
      Feficirea vine atunci când uităm nefericirea, când renunțăm la alergarea besmetică, cu scopul de a atinge o țintă falsă, inexistentă chiar. Căutând asiduu fericirea nu avem timp să fim fericiți deoarece nu acordăm înțelegere și rost evenimentelor oferite de prezent.
       Fericirea nu este un ceva anume. Ea este câte puțin din toate.
Faptul că ne trezim dimineața, că răsare soarele, că privim un ghiocel plăpând care are forța să ne zâmbească de sub nămeți, că cineva drag ne sună, că putem pleca într-o călătorie, că ne trăiesc părinții etc... Fericirea este pretutindeni. Ceea ce ne împiedică să fim fericiți este gândirea, mintea noastă care ne minte continuu, țipând din ce în ce mai tare, cu scopul de a ne împiedica să auzim vocea sufletului, este incapacitatea de a ne bucura de lucruri mici, de a face din puțin, mult, de a înțelege faptul că, indiferent ce drum alegem, destinația va fi aceeași iar frumusețea ei va depinde de ochii cu care o privim: calzi, limpezi, calmi și plini de bucuria reușitei.
        Ești fericit atunci când nu regreți venirea în această lume, când faci bine oricui, fără să ai așteptări, să iubești și să fii iubit, să te poți iubi tu însuți.
          Fericirea este peste tot și nicăieri! 
          Ea este o obțiune.
          Alege să fii fericit și așa vei fi!
                                   SĂ FIȚI FERICIȚI!   

                                                                              KEN  20.03.2020 / Petroșani

joi, 12 martie 2020

Kessy Ellys Nycollas - România - ÎMI BATE ÎN GEAM O IARNĂ




















ÎMI BATE ÎN GEAM O IARNĂ
de: Kessy Ellys Nycollas




E atat de frig în casă acum
 și-mi bate-n geam o iarnă
Un vânt năprasnic se stârni
 și începu să cearnăăăă

Din norii grei și cenușii
zăpezi imaculate
Peste sătucul meu tăcut
 și dorurile- mi toate.

Copacii goi și desfrunziți
 se clatină-n furtună
Zapada albă și curată
vrea să astupe-o urmă
Lasată-n suflet-mi pustiu
 de tine la plecare
Omătu-i rece și-nghețat
…si sufletul mă doare.

Mi –e dor de-o-mbrățișare tandră
 care să mă-ncălzească
Mie dor de-o dragoste ce pare,
 nici dreaptă, nici firească,
Mi-e dor de sufletul tău cald,
să-mi mai aline dorul,
Mi-e dor de mângâierea ta
și-aș vrea să-i simt fiorul.

Capul să-mi culc pe pieptul tău
 să retrăiesc amorul
Să te privesc în ochii verzi
și să îmi stâmpăr dorul.

Să-mi las pe umeri mei goi
 liber să-mi cadă părul
Și-mbrățișați,
un trup și-un suflet,
să retrăim amorul.

Eram copii, e mult de-atunci,
 când eu credeam în tine,
Dar și acum ca și altă dat’,
să plâng ades îmi vine

Că-n visele ce le- am avut
 am împletit iubirea,
Timpu-a trecut, le-a spulberat
răma-sa  amintirea.

Îmi este dor de un sărut …
 dar nu am dreptu-a spune
Ca o strină am rămas
pierdută-n astă lume.

Aș vrea să rog pe cineva
dar cine crezi că poate
Să-mi spună de ești fericit
 …și-oi merge mai departe..

Tu- mi ești și-acum al meu iubit
 și te păstrez în minte
Și dragostea ți-o mai păstrez
 și două jurăminte:

Tu ai promis că oricear fi
…te-ntorci la mine iară
Eu n-am promis dar am venit
 și azi,
pentru a câta oară?

E tot mai frig în casă acum
 și-adorm în gând cu tine
Cu dorul și speranta-n suflet
 că te gândești la mine.

Și-aș vrea să vină cineva
 care să poată a-mi spune
Că întru-n colțișor de suflet
mai ai un loc și pentru mine.

Kessy Ellys Nycollas - România - Lacrimi ascunse






























Kessy Ellys Nycollas
LACRIMI ASCUNSE



Adesea printre rânduri, îţi spun: 
mie dor de tine!
Tu îmi citeşti poemul şi-n el îţi ascunzi glasul!
Deși împreună ştim prea bine,
Că ne purtăm în gânduri, la tot pasul!

Ştiu să-mi ascund în lacrime neplânse
 şi arestate sub pleoapele închise.
Tot dorul şi durerea ce îmi străpung fiinţă,
Cuvintele ce mi-au lăsat, neîmplinite vise!

Din trupul meu plăpând şi mistuit de patimi,
Am construit galera unui arest pe viaţă!...
În gura-nchisă ascund tăcerea,
Dar sentimentale le afişez pe faţă!

Ochii i-am pedepsit şi i-am făcut ocnaşi
Iar genele străjerii iubirii ne permise,
Icoana fiinţei tale stă veşnic pe pupile...
Pictată în tablouri, de doruri şi cu vise!

În gândurile toate stă  toamna timpurie,
Iar tu îmi eşti Cocorul 
ce-mi zboară-n zări departe...
Încerc să-ţi urmez zborul, deşi, iarna-i târzie,
 crezând în regăsirea, de dincolo de moarte!

Tristeţea îşi doreşte (să-mi construiască)
 din vise o puşcărie!
Să mă închidă-n trânsa cu multele-i lăcate!
Eu însă am puterea să-ţi simt iubirea (încă) vie
Şi să-ţi iubesc fiinţă, cum altfel nu se poate!

Refuz ca Orizontul să-l văd după zăbrele,
Refuz să cred, că nu avem o şansă,
Dar cred (cu încăpăţânare) că-mi este scris în stele
Să-mi fiu eu Căpitanul, ce-mi stă straşnic la ,,manșă’’.

(Atâta timp cât) Lumina dimineţi îmi spală  fața,
Iar ochii-nlăcrimați, zâmbesc încă, în zori,
Se poate vedea clar că-mi este dragă viaţa
Povestea de iubire, îmi dă încă fiori!

Am stralucirea-n suflet, n-o ţin după zăbrele
Iar paşii mei sunt încă dârzi şi apăsaţi
Şi-n zorii dimineţii dar şi-n amurg
 sub licărul de stele,
Ne vrând ca să se lase de dor întemniţaţi!

Cu tine fac din viaţa-mi numai vară
Şi tot cu ţine făuresc un vis, un vis al meu!
Deşi simt că aş vrea să plâng, 
sub stropii grei ai ploii,
Privesc către înalt şi văd un curcubeu!

Pe tine te zăresc, zburând către înalturi,
Aşa cum ciocârlia,-şi-înalță cântul său
Chiar şi atunci când paşii grei
 mi se scufundă în înalte ierburi
Nu uit să-nalț o rugă, spre Bunul Dumnezeu!

Căci doar aşa un soare-mi mai răsare,
și îmi mai  aminteşte, de ultimul sărut,
E tot ce astăzi mă mai ţine-n viaţă...
Alături de povestea din trecut!

Sărutul şi trecutul, trezesc ades copilul,
Ce stă ascuns de lume (în mine) tremurând!
Privindu-mă-n oglindă şi văzându-mi chipul,
Mintea îmi zămisleşte 
imaginea fetiţei, murmurând:

O doamne ce-ai făcut cu mine?
Cu acea fetiţă ce juca mai ieri şotronul!
Cu timpul împreună ai uneltit,
Şi ai schimbat la mine chipul, dar şi omul,
Ce azi încearcă să se-ascundă, ispăşit,
După un nor de praf ,,lăsat într-un galop’’ de-o limuzină!

Nici caii, nici căruţa nu mai sunt,
Plecat-au toate, rând pe rând, cu mine în lumină!

Cu soarele alături, ce  mă mână grăbit, spre asfinţit
Şi-un temnicer alături, ce îşi cheamă-n ajutor s-o strajă,
Să poată pune împreună, o pecete, pe trecut!

De vreau s-au de nu vreau voi fi doar o nălucă,
Cu amintiri şi deznădejdi nescrise,
Cu floarea de salcâm ce s-a lipit la tâmplă
Ascunsă sub vopseaua (pusă) pe părul de mătase!

Aşa e viaţa asta, se stinge ca un fulger
Şi zboară pe nevrute, ca fulgul de Păun!
Ajungem undeva, ca demon s-au ca înger,
Dar mă opresc aici (deşi) am multe să mai spun.

versuri,
Kessy Ellys Nycollas

marți, 10 martie 2020

Nicolae Vălăreanu Sârbu - România - Poeme






















Nicolae Vălăreanu Sârbu

Poeme

Sânge subțire de pasăre

Noaptea nu era neagră, era cenușie,
stelele erau verzi, căzute printre noi,
drumul se ducea pe râu până la izvor
apoi intra-n tunel, trecea dincolo.
Tu ai plecat făcându-mi cu mâna,
era o chemare ori semnul despărțirii.
Sângele era subțire, de pasăre,
se aprindea ca un filament
sau ca o dâră de melc
până la inima înrobită.
Clipele sonore curgeau în timpane
băteau cu ciocane într-un clopot al timpului,
ochii tăi sticloși erau de felină.
Totul era complicat, imprevizibil, ascuns,
diminețile te îmbrăcau la loc în mirosuri.
Măștile purtate din obișnuință,
acopereau fața clownului obosit,
mimau trist bucuria.

Chiar și abisul

Pentru pasărea cu aripile frânte
norii se ridică și coboară,
nu mai înțelege ce rost are
cerul.

Când întâmplarea nimerește la țintă
cineva-i spune să nu se sperie
și femeia cu ochii de smoală
bâjbâie prin întuneric.

Chiar și abisul
are o punte pe deasupra
pe care o trece de fiecare dată
cu cerul pe umeri de curcubeu.

Sculptat în stâncă te zidești
coloană înaltă
prin care urcă strămoșii.

Anotimpul cel mai friguros din trup
te cheamă să aprinzi focul
apoi te cuibărești
în casa sufletului
până nu mai respiri,
până nu mai respir
și mă înalț.

Arborii cu inima-n frunze

Femei în piatră cu mâini de gheață
strâng la piept orizontu'-n nemișcare,
munții fac zid și așteaptă.
Izvoarele sapă văi înguste,
timpul se rostogolește peste margini,
apele fluviilor nestăpânite
se varsă-n turbinele mării.

Arborii cu inima-n frunze,
respiră cerul cu stele de crini
Verdele se naște și moare-n anotimpuri,
trec în galop caii albi ai nopții
spre câmpiile unde ochiul vântului
clatină grânele semănate în veac.

Vorbele nu-mi mai încap în cuvinte,
iedera se urcă pe ziduri și înflorește,
lacrimile norilor și trandafirii purpurii
ascund în vocale doinele toamnei,
iubirile-și acoperă ochii și visează
sub umbra arborilor cu inima-n frunze.

Pădurea
Cântece nedeslușite răsună prin locuri tainice
și săruturi așteptate caută prin memorie,
fata cu fața de rubin și ochii migdalați
ce zboară prin gânduri ca o pasăre legănată de vânturi
peste pădurile defrișate de amintiri.
Am să cad în uitarea sortită de vârstă
vorbindu-i despre enigma ascunsă de șolduri,
ori despre coapsele unde se perpelea în dragoste
la popasurile prin munți unde ne-am iubit orbește.
Aș dori să fug din tăcerile spălate de ploi
și la masa mea cu scrumieră de jad,
să-mi extrag miezul din cuvintele spuse atunci
și buimăcit de iubire să-i văd imaginea
cum se scaldă în apele liniștii somnului.
Ulciorul smălțuit plin de speranțe și gol de împliniri
e și el singur, un cavaler de noapte
unde absența și îndepărtarea sunt ireale.
Voi smulge frustrările și în tristețea mov
fântânile o să-mi susure-n urechi vechi melodii de dragoste,
în timp ce sentimentele le-au uitat la răspântii
ca pe niște santinele care ne păzesc de durere.
Fata aceea și azi trece unduitoare prin gânduri
cu sânii fierbinți prin iarba coaptă și sunătoare
dintre arborii fantasticei păduri imaginare.

Cum voi ajunge la timp?

Neînțelese întrebări se amestecă
În gândurile rămase de veghe. Cu cine mă voi potrivi
pe drumul vieții plin de întâmplări
și cui îi voi mărturisi iluzia
și teama de care nu mai pot scăpa?
Împrăștiați aceste vânturi aducătoare de ploi,
arați miriștea nopții și puneți stelele să păzească,
câmpurile cucerite de maci!
La fântână așteaptă femeia grâului în pârgă
și gândul ei se coace nemângâiat în așteptări.
Păru-i răvășit și sânii învăluiți de arșiță
mi-au pus neliniște-n vin și-n inimă spasme,
au chemat răcoarea și umbra să-mi mistuie setea.
Culesul e încă departe, abia mă despart de arome,
ziua e lungă ca și așteptarea întâlnirii
în care doar eu și păsările mai cred.

Cum voi ajunge la timp pe drumul întortocheat și pietros
pe care nimeni n-a mai venit?

Femeia seceră razele lunii

Un delir e în adâncul fântânilor nopții
stelele alunecă pe orbite, se privesc,
pe argintate întinderi cerul respiră,
păsările n-au somn în arborii lunii.
Apele dau buzna peste pietre cu sufletul mort,
cu propria-mi tăcere mă afund în tunel
unde întunericul prinde un vis dintr-o umbră,
și prezicerile de teamă se adeveresc..
Corăbiile din gânduri trec orizontul,
mirosul de scoici vine odată cu aroma femeii
pe care marea o ridică de subțiori în aer.
Deschide orizonturi pe maluri spre dimineți
în spațiul concav al răsăritului de purpură,
scapără și umple cu lumină golul din gânduri.
Sunete în coloane dirijate prin aerul cald
îmbracă peisajul cu fluxuri de vietăți.
Iubite, pentru galbenul copt, semn al luminii
lanurile de grâu se grăbesc însetate spre râu,
vântul din față încearcă să le oprească
și, în urma lor femeia seceră razele lunii.


Nicolae Vălăreanu Sârbu -ROMÂNIA - Lumini și umbre - eseu






Nicolae Vălăreanu Sârbu


Lumini și umbre - eseu


Nu știu câte lumini și umbre se succed, știu doar că sunt un om al luminii pe care o absorb prin toți porii și ea îmi inundă sufletul încât acesta devine un flux de bule cristaline care se ridică și împarte raze peste pământul din care izvorăsc în fântâni apele fermecate ale gândului împlinit.
Cu fiecare picătură pe care o beau mă împărtășesc în credința că totul vine filtrat ca un nimb în care se nasc contururile visului ce urmăresc să înfăptuiască îngemănarea cuvântului dăruit la început de creator pentru a reflecta tot ce-i mai frumos și adevărat în modul de a trăi și spera, ca arta lui să se apropie de perfecțiune.
Umbrele uneori odihnitoare și răcoroase, dar și pline de neprevăzut și amenințare le privesc cu detașare ca pe o stavilă în fața pornirii unei lumini prea exuberante și vorace pentru propriile binefaceri. Iubirea mea le îmbrășișază deopotrivă pentru substanța vie care se regenerează și diversifică natural, dar nu le iartă nici pentru efectele uneori dezastruoase cînd nu se găsesc mijloacele de prevenire și înlăturare a lor.
Lumini și umbre se regăsesc în fiecare activitate umană, în fiecare credință și timp.Totul este să domnească echilibrul dintre ele și fiecare să se manifeste mai mult prin pozitivismul său. Nicio nefericire a cuiva nu mă poate decât întrista și orice rugă cu lacrimi aprinse în fața altarului Dumnezeului nostru mă liniștește. Îngenunchez cu rugăminți fierbinți pentru izbăvirea de focul ghenei, ori de umbra morții. Și care umbră e mai sumbră decât cea a morții în momente de cumpănă pentru existența ta ca ființă gânditoare dotată cu resurse de credință în propria reușită și izbăvire la lumină ca pasărea Phoenix în zbor. Merg mai departe cu toată încrederea că cineva mă dirijează pe drumul cel adevărat cu simțiri și fapte pe măsura aspirațiilor celor care mi-au dat viață și m-au crescut și educat. Societatea cu hățișurile ei la tot pasul mă poate rătăci oricând dacă nu exersez voința de a fi stăpân și liber pe destinul hărăzit. În mine orice rană dobândită din greșală e un mod al voinței fructificată în lupta pentru vindecare. Iubirea e o formă de sănătate a sufletului pentru aproapele meu, o manifestare a trăirii în inima celuilalt cu care mă însoțesc în zidirea frumosului acestei vieți dătătoare de împliniri. Cred că lumina cuvântului e și ea un mod de al asocia și îmbrăca cu tăcerea și pioșenia cuvenită, în hainele vorbelor alese cu miez de înțelegere plăcută semenilor.
Mirosul pâinii dătătoare de siguranță îl simți din adierea vântului peste lanurile câmpiei, din ierburile coapte și din livezile cu pomi ale căror fructe îți oferă în anotimpurile nuntirii lor prinosul realizării și al bucuriei. Munții tac și privesc cu semeție depărtările, îți oferă întotdeauna încrederea curăției înălțimilor de gând și faptă, aerul acela ozonat în care te simți purificat de toate relele lumii. Lumini și umbre se regăsesc în fiecare dintre noi, deaceea e necesară măsura și echilibrul care le face dătătoare de speranță și îndeamnă la permanentă căutare în resorturile intime pentru cultivarea înțelepciunii. Ce frumos este când se spune despre un om că este luminat și nu prea când stă în umbra altuia. Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).” spunea Brâncuși.



LANSARE DE CARTE - POEZII DIN CARTEA SUFLETULUI - Autor ELENA-CONSTANȚA ADĂMUȚ

  ÎNTÂLNIRE LITERARĂ     Buna ziua și bine v-am gasit, dragi locuitori ai orașului Aninoasa! Înainte de toate, gasesc de cuviință să mă prez...