VIRGINIA PÂRVU - ROMÂNIA - MARA

  M-am născut într-o zi blândă de toamnă a anului 1962, într-un sat de câmpie din apropierea orașului Ploiești, județul Prahova.  Am avut o copilărie frumoasă, simt si astăzi  mâinile  mamei strângându-mă la piept, lacrimile de fericire din ochii tatei privindu-mă intrând pe poarta casei, venind de la școală. La țară nimic nu mai este cum a fost, dar toate au prins rădăcini în amintirile mele. Am rămas aceeași fată de la țară, deși trăiesc de ani de zile la oraș. Nu sunt nicidecum scriitoare, prin creațiile mele dăruiesc picături din ceea ce am adunat în suflet în drumul meu prin viață.  Ți le dăruiesc ție, celui care citești acum rândurile mele, alături de dragostea și prețuirea mea pentru tine!

MARA              

     Fetița era uneori tristă. Nu înțelegea de ce copiii nu se jucau cu ea, nici la gradiniță, nici pe uliță. Nici educatoarea nu o iubea, odată când i-a arătat o planșă și a intrebat-o ce vede acolo, ea nu a știut. Educatoarea a mormait încet printre dinți un singur cuvânt: ”proasto”. A lăsat capul în jos și ochișorii negri i s-au umplut de lacrimi, o iubea pe domnișoara educatoare, era înaltă, cu părul coafat frumos, uneori se gândea că așa va fi și ea cândva, dar acum o îndoială se strecura în sufletul ei, dacă e proastă, nu va fi niciodată ca ea. Începuse să urască să meargă la grădiniță, pleca de acasă cu gentuța în care avea pachețelul , mergea o porțiune din drum pe lângă gard apoi cu puțin înainte să ajungă la grădiniță, intra pe o ulicioară ce cobora puțin fața de șosea, trecea de câteva case , mergea un pic pe câmp și urca pe un dâmb pe care îl credea deal. Era un singur copac acolo, dar avea trunchiul gros și coroana bogată, în jurul lui creștea iarbă deasă plină de floricele. Se așeza în iarbă cu grijă sa nu-și murdărescă șorțulețul bleu și privea la frunzele copacilor imaginându-și scene din poveștile pe care i le spunea mama. Încerca să nu se gândească la cele cu zmei și balauri, o apuca frica. Când îi era foame, scotea pachețelul și mânca, își făcuse prietene câteva furnicuțe și impărțea mâncarea cu ele, le pusese chiar și nume, deși nu le deosebea între ele, era sigură ca ele și-au ținut minte numele când le-a botezat; Hărnicuța, Negruța, Picioruș, Antenuța, Micuța, Lunganul... Într-un târziu se ridica din iarbă și ieșea în drum așteptând să iasă copiii de la grădiniță și pleca și ea spre casă. În zilele ploioase sau mai reci, mergea la grădiniță și când o întrebau de ce lipsit, spunea ca a fost bolnavă. 

Tare mult își dorea fetița să joace un joc , ”mingea în gaură”, se săpau cinci gropițe mici, cât să încapă șapte pietricele și deasupra lor să intre o mingiuță mică de cauciuc, se trasa o linie în praf cam la un metru de gropi și aruncai cu mingiuța spre ele, în groapa în care intra mingea, puneai pe rând pietricelele ce stateau cuminți pe marginea gropii. Jocul se termina când toate gropțele erau pline, dar ea nu reușea decât să umple prima groapă... Și pentru că nu se juca prea mult, se ținea scai de toți cei mari din familie, purtând după ea o carte de povești și se ruga de ei să îi citescă. Cu o lună înainte să implinească șapte ani, a început școala, a aflat speriată că învățătoarea ei este cea mai rea din școală, toți copiii fugeau din hol când apărea Doamna Cosma cu bățul de arătat la hartă în mână. După ce închidea ușa clasei, Doamna era însă blândă cu ei, avea o voce aspră dar fața ei era senină, s-au îndrăgit reciproc de la prima întîlnire, Fetița era cuminte și frumoasă, în prima zi a spus în clasă cea mai lungă și frmoasă poveste, a spus-o ca și cum ar fi citit-o dintr-o carte, ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fară de moarte”:

- O știi pe de rost? s-a mirat învățătoarea.

- Mi-a citit-o mama... Adevărat, i-o citise mama, dar și tata, mamaia, tataie, de câteva ori fiecare, cum sărea vreunul un cuvânt, ea îl corecta repede, o învățase pe de rost, pe toate le știa așa, zeci de povești, poate mai multe. 

   ********

A fost dragoste la prima vedere, Fetița a mers fericită acasă și i-a spus mamei:

- Mămico, eu nu vreau să se termine niciodată școala!

- Ai să te plictisești în curând, asta a fost doar prima zi, a spus mama zâmbind. Doamne, ce frumoasă era mama, mai ales când zâmbea, avea ochii verzi și părul negru. Seara își despletea cozile și fetița o pieptăna și îi facea diverse coafuri, erau fericite și râdeau amândouă. Pe lângă poveștile pe care i le citea, mama îi spunea și niște întâmplări de-ale ei din copilărie:

- Mai spune-mi te rog de când erai tu mică! Câtă rabdare avea mama! Numele i se potrivea perfect, o chema Lina, era așa de blândă , nu o refuza niciodată. Și avea un glas dulce, îi cânta de multe ori ”Hai Dunarea mea” , ”Frumoși mai sunt ciobanii, când beau apă cu pumnii” erau cântecele lor preferate. Fetița nu avea voce muzicală, dar cânta încetișor închipuindu-și că glasul mamei este al ei. Bucuria primei zile de școală a fost umbrită un pic seara când tata a venit de la serviciu. Tata era strungar la o fabrică mare, facea naveta la oraș, erau aproape douăzeci de minute de mers cu trenul. Lucra în trei schimburi dar ea îl aștepta întotdeauna când venea de la serviciu pentru ca niciodată nu venea cu mâna goală, îi aducea dulciuri și uneori iarna, niște gutui de la un coleg , erau preferatele ei, parfumate, ușor degerate și moi. Alergă deci fericită să-și întâmpine tatăl, avea in mână ghiozdănelul cu Abecedarul, aitmetica, caietele, creionul și guma puse într-un penar micuț de lemn:

- Am fost la școală, uite ce am primit!

Tatăl se uită atent, scoase cu grijă cărțile, caietele și penarul, apoi puse ghiozdanul jos și îl călcă în picioare nervos, fără să spună un cuvânt. Fetița rămase nemișcată, nici nu mai clipea, tata nu o certase niciodată, de lovit nici nu încăpea vorbă, nu o lovise niciodată și nici de atunci încolo nu a facut-o, o iubea tare mult. Mama veni și ea apropiindu-se încetișor, se așeză în spatele ei și îi puse mâinile pe umeri, amândouă așteptau fară să întrebe nimic.

- Am o singură fată, niciodată nu va merge la școală cu un ghiozdan de carton, pentru ea muncesc! Mama oftă cu ochii la cartonul făcut praf, îl ridică de jos și plecă spre grădină. Tatăl luă copila de mânuța și plecară la magazin unde ceru vânzătoarei cu un glas hotărât:

- Vreau un ghiozdan de piele, fata mea a început astazi școala! Fericirea umpluse sufletul fetiței, l-a iubit întotdeauna pe tata cu o iubire aparte. Mama zicea de multe ori că îl iubește mai mult decât o iubea pe ea, dar era mulțumită de asta, de multe ori când își dorea ceva, o punea pe ea să ceară tatălui:

- Tătelule , a adus la magazin un material pentru rochie, frumos tare, aș vrea să am și eu cu mama rochii la fel! Tata râdea privindu-și fericit fetele și când lua leafa le aducea materialul.

Toată noaptea nu a dormit fetița de nerăbdare să meargă din nou la școală . Învățătoarea o așeză în prima bancă :

- Albu Veronel, treci lângă ea. Tu ai un nume prea lung, o să-ți spun Mara, îți place? o întrebă învățătoarea cu blândețe în glas pe fetiță.

Au început lecțiile, mai întâi cu bastonașe, liniuțe, oușoare. Cum ajungea acasă, Mara se dezbrăca și își așeza cu grijă sorțulețul pe spătarul unui scaun să nu se șifoneze, mânca repede și se apuca să își facă lecțiile. Se așeza la o masuță mică și începea să înșire semnele din abecedar. Așa de tare strângea creionul, că o dureau degetele și se plictisea repede. Pe sub scaun, Cenușa, pisica ei, i se tot freca de picioare dornică de mângâieri. Atât aștepta și fetița, lăsa creionul și se ocupa de pisică. Aceasta trebuia să asculte tot ce se întâmplase la școală, cum încerca să adoarmă era trezită și trasă de codiță. Până nu încerca să o zgârie, nu scăpa din mâinile ei. Seara, când venea tata de la serviciu, începeau adevărate manevre de razboi:

- Uite cât mi-a dat astăzi de scris, nu mai pot, mi s-a umflat mâna și mă doare tare! Tătelule, nu mai îmi scrii și mie un picuț? Vezi, eu știu să le fac, uite ce bine le-am facut pe astea! 

Tata se uita la mâna micuță, la ochișorii negri care clipeau des, la gurița cu colțurile coborâte a supărare și nu rezista:

- Stai de pază, cum se apropie maică-ta vii repede, iei creionul și te apuci să scrii tu.

- Da, da, dar să scrii frumos, uite așa cum am scris eu până aici, se lumina deodată fetița. 

Nu mai avea răbdare să ajungă la lecțiile cu litere și cifre și se ruga în fiecare seară de mama să o învețe ea. După ce termina treaba, aceasta se așeza cu ea la masă și începeau să scrie literele așa cum erau lecțiile în abecedar. Când la școală învățătoarea le-a predat prima lecție, ea știa deja tot alfabetul. Avea o cutie plină cu bucățele mici de carton pe care era scris alfabetul și o tabliță pe care le așeza formând cuvinte, Alfabetar. Cutiuța aceasta era cel mai de preț lucru al ei, o lua și, așezată în pat lângă Lili, păpușa ei de cârpă, o învăța și pe ea literele. La sfârșitul clasei întâi, citea deja singură povești. Cu aritmetica se descurca mai greu, cifrele i se păreau reci și nu îi spuneau nimic, dar se străduia să țină pasul cu ceilalți copii. Bineînteles că a luat premiul întâi cu coroniță. Aceasta a fost făcută de nașul ei din trandafiri roșii de plastic, printre care ieșeau vârfuri mici de brad verde crud. A fost tare mândră când a urcat pe scena de lemn cu o cortină din catifea albastră și ciucuri mari aurii. A spus o poezie, ”Mama” de George Coșbuc, iar din sală o aplauda fericit tata. Mama nu era în sală. Nu a știut niciodată de ce mama nu venea nici la ședintele cu părinții, nici la serbările școlare. Apoi i se parea firesc ca tata să fie alături de ea în momentele importante. Acasă, mama o îmbrăca, îi facea codițele, o conducea până la poartă, o săruta pe frunte și ea pleca cu tata. A primit ca premiu trei cărți: ”Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș, ”Cuore” de Edmondo de Amicis și ”Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu. În fața Marei se afla prima ei Vacanță Mare; aventura abia acum începea!