Flacăra vieții
Copil fiind, ca mai toți copii acelor timpuri, activitatea zilnică se rezuma la a merge cu vitele la pășune, ne adunam mulți copii, aproape toți din sat aveau vaci, oi sau capre. Fiecare zi era pentru noi o sărbătoare, nu o corvoadă, era momentul nostru de libertate. Da, așa simțeam noi libertatea, atunci. Mai mereu eram însoțiți de câte un bătrân. Pentru mine, unul dintre acei bătrâni a rămas o amintire plăcută, l-am privit ca pe cel mai mare învățat, câți alții am mai cunoscut în viața mea, nu a fost atât de învățat ca el. Om trecut prin război, prin greutățile vieții, era o enciclopedie, mie mi-a fost dat să-l răsfoiesc, păcat că timpul nu m-a lăsat să-l citesc tot.
Îl chema IONIȚĂ NISTORAN.
El a fost primul meu dascăl, dascălul copilăriei mele, omul care mi-a așezat cuvintele, cu ochii lui calzi, direct în suflet. Lui trebuie să îi multumesc că mi-a dăruit "boala cunoașterii", nevoia zilnică de a ști mai mult.
Nu trebuia să-l întrebăm nimic, cu glasul blând, ne chema în jurul lui și începea să povestească câte ceva, cele mai multe erau poveștile vieții lui, multe din război, dar și altele încă necunoscute nouă, picii care abia bungheam literele.
Eram fascinat, abia așteptam să se lumineze de o nouă zi, ca să îl reîntâlnesc. Am crescut cu aceste povești, cu glasul lui, mi-l amintesc și acum, un om înăltuț, slab, te așteptai să-l doboare vântul, dar era atât bine înfipt în pământ.
Să fi avut 10-11 ani când i-am pus o întrebare nevinovată:
"Nea Ioniță, cum e viața?"
M-a privit preț de câteva secunde, mă uitam la buzele lui, nu-mi luam ochii de acolo, așteptăm să se miște ca să aflu răspunsul, el se uita în ochii mei de copil, să caute locul de unde au izvorât cuvintele, era o întrebare neobișnuită pentru vârsta mea, nici azi nu știu cum s-a născut, de ce am rostit-o.
S-a căutat în buzunare, de unde a scos o cutie cu chibrituri. Era toamnă, nu ne lipsea din buzunar, adunam coceni uscați și făceam foc ca să ne încălzim, ajungeam acasă mirosind a fum de cocean, dar cu sufletul plin de copilărie.
Îl priveam nedumerit. A scos un chibrit și l-a aprins. Îl ținea vertical între degetele slabe, bătătorite de muncă, le simțeam așa când mă mângâia pe creștetul capului, când rostea din când în când un bravo, era premiul meu la un răspuns corect, la întrebările lui. Cu el am învățat adunarea, înmulțirea, geografia, dar și istoria, cu el și cu mama, ea, cea mai mare minune din viața mea, cu nimic mai prejos decât nea Ioniță.
Priveam flacăra fără să înțeleg nimic.
Dupa ce a ars, a aprins alt chibrit, pe care l-a ținut de data asta orizontal.
M-a pus să repet eu operațiunea, am făcut-o fără să întreb, de ce, mi-a spus doar să privesc mereu flacăra.
Am constatat ca unul a ars mai încet, altul mai repede, cu o flacără mai mare, altceva nimic. În mintea de copil erau o mie de întrebări, nu pătrundem în profunzimea exemplului, nici nu aveam cum la 11 ani.
M-a privit, cu un zâmbet parcă șters în coltul gurii, vedea că mă frământ, apoi mi-a zis:
Asta e viața, nene, o să înțelegi când ai să crești.
Am crescut, în fiecare zi aveam în gând cuvintele lui, dovadă că astăzi scriu aceste rânduri în memoria acestui minunat OM.
Am încercat să-mi trăiesc viața cum a ars primul chibrit, mai mult sau mai puțin, am reușit, dar de cele mai multe ori, am fost o flacără puternică, ca al doilea...
Copil fiind, ca mai toți copii acelor timpuri, activitatea zilnică se rezuma la a merge cu vitele la pășune, ne adunam mulți copii, aproape toți din sat aveau vaci, oi sau capre. Fiecare zi era pentru noi o sărbătoare, nu o corvoadă, era momentul nostru de libertate. Da, așa simțeam noi libertatea, atunci. Mai mereu eram însoțiți de câte un bătrân. Pentru mine, unul dintre acei bătrâni a rămas o amintire plăcută, l-am privit ca pe cel mai mare învățat, câți alții am mai cunoscut în viața mea, nu a fost atât de învățat ca el. Om trecut prin război, prin greutățile vieții, era o enciclopedie, mie mi-a fost dat să-l răsfoiesc, păcat că timpul nu m-a lăsat să-l citesc tot.
Îl chema IONIȚĂ NISTORAN.
El a fost primul meu dascăl, dascălul copilăriei mele, omul care mi-a așezat cuvintele, cu ochii lui calzi, direct în suflet. Lui trebuie să îi multumesc că mi-a dăruit "boala cunoașterii", nevoia zilnică de a ști mai mult.
Nu trebuia să-l întrebăm nimic, cu glasul blând, ne chema în jurul lui și începea să povestească câte ceva, cele mai multe erau poveștile vieții lui, multe din război, dar și altele încă necunoscute nouă, picii care abia bungheam literele.
Eram fascinat, abia așteptam să se lumineze de o nouă zi, ca să îl reîntâlnesc. Am crescut cu aceste povești, cu glasul lui, mi-l amintesc și acum, un om înăltuț, slab, te așteptai să-l doboare vântul, dar era atât bine înfipt în pământ.
Să fi avut 10-11 ani când i-am pus o întrebare nevinovată:
"Nea Ioniță, cum e viața?"
M-a privit preț de câteva secunde, mă uitam la buzele lui, nu-mi luam ochii de acolo, așteptăm să se miște ca să aflu răspunsul, el se uita în ochii mei de copil, să caute locul de unde au izvorât cuvintele, era o întrebare neobișnuită pentru vârsta mea, nici azi nu știu cum s-a născut, de ce am rostit-o.
S-a căutat în buzunare, de unde a scos o cutie cu chibrituri. Era toamnă, nu ne lipsea din buzunar, adunam coceni uscați și făceam foc ca să ne încălzim, ajungeam acasă mirosind a fum de cocean, dar cu sufletul plin de copilărie.
Îl priveam nedumerit. A scos un chibrit și l-a aprins. Îl ținea vertical între degetele slabe, bătătorite de muncă, le simțeam așa când mă mângâia pe creștetul capului, când rostea din când în când un bravo, era premiul meu la un răspuns corect, la întrebările lui. Cu el am învățat adunarea, înmulțirea, geografia, dar și istoria, cu el și cu mama, ea, cea mai mare minune din viața mea, cu nimic mai prejos decât nea Ioniță.
Priveam flacăra fără să înțeleg nimic.
Dupa ce a ars, a aprins alt chibrit, pe care l-a ținut de data asta orizontal.
M-a pus să repet eu operațiunea, am făcut-o fără să întreb, de ce, mi-a spus doar să privesc mereu flacăra.
Am constatat ca unul a ars mai încet, altul mai repede, cu o flacără mai mare, altceva nimic. În mintea de copil erau o mie de întrebări, nu pătrundem în profunzimea exemplului, nici nu aveam cum la 11 ani.
M-a privit, cu un zâmbet parcă șters în coltul gurii, vedea că mă frământ, apoi mi-a zis:
Asta e viața, nene, o să înțelegi când ai să crești.
Am crescut, în fiecare zi aveam în gând cuvintele lui, dovadă că astăzi scriu aceste rânduri în memoria acestui minunat OM.
Am încercat să-mi trăiesc viața cum a ars primul chibrit, mai mult sau mai puțin, am reușit, dar de cele mai multe ori, am fost o flacără puternică, ca al doilea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu